Am intrat nevinovat la Penitenciarul Rahova, cam ca toți deținuții de-acolo, dacă e să-i întrebi pe ei. Și, după o zi la bulău, mi-am dat seama că, dacă tot ai ajuns înăuntru și ai de zăbovit, e mai bine să fii pușcăriaș decât gardian.
Dacă n-ai violat o babă și nu te aduce poliția de mână, e greu de intrat în Penitenciarul Rahova. Aproape la fel de greu ca ieșitul. Aprobări de la direcțiune, verificări de documente, filtre de securitate, scannere și, la fiecare pas, uși zăbrelite cu tot atâtea chei și cartele magnetice. Apoi, odată intrat, pricepi de ce-i zice pușcăriei „la răcoare” – e al naibii de frig. Partea nasoală e că înăuntru e foarte frig când e frig afară și exagerat de cald când e cald afară.
Am nimerit la Secția VI. Adică un culoar lung de vreo 250 de metri, în formă de U, 36 de celule și peste 300 de deținuți, de care se ocupă un șef de secție și doi gardieni (a se citi agenți de penitenciar). Deținuții ăștia nu sunt tipul tocilarului costeliv și ochelarist care se masturbează privind la femelele pigmeilor de pe National Geographic TV. Nu, ei sunt niște băieți care, în libertate, se ocupă cu înjunghiatul, altoitul cu ciomagul, tâlhăritul, traficul de droguri, sexul fără consimțământul partenerului, răpitul de persoane și/sau cămătăria (printre ei au fost și doi frați posesori de lei), iar în închisoare se îndeletnicesc cu trasul de fiare până ajung șifoniere umblătoare. De partea cealaltă, la gardieni, nu l-am văzut nicăieri pe Chuck Norris, dar probabil că ar fi respins la interviul de angajare, pe motiv că e supracalificat. Așa că rămân doi agenți (apropo, în Norvegia, de exemplu, există penitenciare unde raportul gardieni-deținuți este unu la unu) să aibă grijă de 300 de huidume, care tot timpul vor câte ceva, vor să dea telefon, vor la doctor, vor la aer, vor țigări, vor la psiholog. Da, au și psiholog, iar ședințele sunt moca, deși afară psihoterapia te-ndoaie la buzunar. Dar ei au drepturi și solicitări în acest sens, în vreme ce agenții au obligația de a răspunde la toate.
Tura unui gardian e de 12 ore, timp în care se perindă de la o celulă la alta, dintr-un capăt al culoarului în celălalt. Întruna. Culoarul are 250 de metri. A se calcula câți kilometri parcurge domnul agent de penitenciar zilnic, mânuind infractori cu grad ridicat de risc. Lor le-a ieșit cam 30 de kilometri.
Camera de sex există!
Bun. Acum luăm o pauză și trecem în revistă – la propriu, că suntem o revistă – cam ce v-ar interesa să știți despre viața la pușcărie, așa cum le-am aflat și noi din interior. Deci: evident că sunt poponari la bulău. Unii au relații serioase și trăiesc ca soț și soție, alții vor să vadă dacă iubirea tâlharului seamănă cu amorul hoțului, așa că se mută de la unul la altul, iar alții se vând pe diverse produse precum prostituatele. De pildă, pe adidași. Nicăieri n-o să găsiți o colecție de adidași mai scumpi și mai de firmă ca la Rahova. Cică pentru ei e o chestie de prestigiu, de statut. Revenind la poponari, ca să fie clar, întreținerea de relații sexuale cu persoane de același penitenciar reprezintă excepția, și nu regula.
Altceva. Evadări? Niciuna până în prezent, nu din Penitenciarul Rahova. Telefoane mobile în celulă? Da, d-astea sunt și ajung la deținuți strecurate, ingenios, în pachetele primite de la rude, ascunse într-o pâine, într-o conservă ceva. Apoi, pușcăria e în câmp, telefoanele pot fi aruncate de-afară în curtea penitenciarului peste gard. Dar nu oricum, că pe-acolo trec gardieni care ar vedea aparatul și l-ar confisca. O variantă ar fi ca telefonul să fie băgat într-o cioară moartă și aruncat peste gard. E caz real, s-a întâmplat la Rahova.
Băutură fabricată în celulă? Au fost cazuri pe vremuri, azi sunt foarte puține și numai printre deținuții bătrâni. Băutura se face dintr-un amestec de marmeladă și miez de pâine lăsat să fermenteze.
Camera de sex? O, da, asta m-a interesat în mod deosebit. Deținutul are voie să facă sex cu nevasta în pușcărie și primește o cameră destinată exclusiv acestei activități recreative. El are acces la această încăpere 48 de ore legate, imediat după oficierea căsătoriei în penitenciar, apoi două ore pe lună în primul an. Ulterior, socoteala se zbârcește: doar două ore pe trimestru! Noroc că e televizor în celulă și că prinde National Geographic.
Telefon? De două ori pe zi, câte 10 minute. Haleala? N-am văzut atâta carne în mâncare și porții atât de babane în viața mea. Inteligenții care gospodăresc spitalele, orfelinatele și casele de bătrâni ar trebui să facă o vizită la pușcărie să vadă cum arată farfuriile deținuților. Vizita poate fi scurtă sau îndelungată.
Săriți de pe fix? Oho, cu duiumul, dar trendy sunt ăia de-și înfig cuie-n cap. Cuiele se găsesc în ramele tablourilor de pe culoar, iar în chip de ciocan se folosește castronul de murături. Ăia de vor cu orice chip să fie originali își injectează urină în vene sau își smulg rotula. În timp ce discutam cu un gardian despre chestiile astea, aud că taman atunci un astfel de exemplar și-a înjunghiat obrazul cu o lingură.
Meserie, mă halești!
Și acum să ne întoarcem la gardieni și să ne întrebăm cine-i obligă să facă meseria asta. Înainte, măcar se puteau pensiona anticipat, pe la 45 de ani, pe motiv de uzură psihică. Acum… canci, la 68 de ani ca toată lumea. Salariul, cu tot cu sporuri și norma de hrană, ajunge pe la 2.000 de lei. Nu-i rău, dar nici prea bine. Ar mai fi siguranța locului de muncă, deloc de neglijat într-o perioadă în care-ți poți pierde jobul în drum spre serviciu. Dar nici să stai 12 ore printre 300 de gealați care-ți pot face creierii piftie în orice moment nu-i de neglijat. Gardienii n-au arme, ar fi prea periculos să le poarte în preajma deținuților, și nici nu sunt cine știe ce bătăuși, spre deosebire de multe dintre obiectele muncii lor. Important e, zic ei, să nu te lași intimidat, să nu cedezi șantajelor și să încerci să-i domini psihic. Dar frica rămâne constantă, la fel ca și amenințările pe care le primesc. „Când plec de la serviciu spre casă o iau pe rute diferite, pentru că mi-e teamă să nu fiu urmărit de complicele vreunui deținut pe care l-am supărat”, spune un agent. „Au fost și tragedii. La Tulcea, de exemplu, unui gardian i-a fost ucisă familia, din răzbunare”, spune și directorul Penitenciarului Rahova, Denis-Alexandru Darie.
Oricum, pușcăriașii sunt mai mereu nemulțumiți. „Gardienii vă minte! Încearcă să vă păcălească, să vă arate doar lucrurile bune. Aici se face abuzuri, se face șantajuri”, răcnește un colos de om îmbrăcat în uniformă de interlop, adică în trening cu burtă, cu care nu m-aș bate nici dacă și-ar injecta două doze de tranchilizant pentru cai și ar înghiți un tub de Diazepam, împreună cu o votcă la doi litri. Aud că e un membru important al unei puternice rețele de trafic de droguri. Tocmai căra o sacoșă burdușită de cumpărăturile făcute la magazinul închisorii. Dar era supărat, i se încălcaseră drepturile. Plus că e multe șantajuri.
Oameni care ucid alți oameni
Octavian Vasile și Ciprian Deac au omorât oameni. Nu-i treaba noastră să-i judecăm, au făcut-o alții și o fac și singuri, ei cu conștiința lor. Se vede asta fără să fii specialist în suflet. Cât am stat de vorbă, unul dintre ei își frământa mâinile, răsucea un ghemotoc de lână, își cobora privirea spre genunchi. Își regretă faptele. Și nu în fața unui judecător, la proces, pentru a-i îmblânzi sentința, ci în intimitate, între patru sau șase ochi. Vorbesc de mustrări de conștiință, de schimbarea interioară, de nevoia de a deveni altcineva, de asumarea conștientă și fără revoltă a pedepsei care le-a fost aplicată. De iertare și de Cristos (același Cristos care l-a iertat pe prigonitorul de evrei Saul și l-a transformat în Pavel, propovăduitorul creștinismului). „Între noi și tâlharul din case e o mare diferență. Tâlharul, când îți fură sau îți distruge casa, dacă regretă ți-o poate da înapoi. Chiar mai frumoasă și mai bună decât ți-a luat-o. Noi însă nu mai putem înapoia viețile pe care le-am luat. Iar asta n-o să mi-o iert și n-o s-o pot îndura niciodată”, spune unul dintre ei. Nu că toți ar gândi la fel! Unii pesemne că nu regretă nimic. Însă ei da. „Granița dintre om normal și ticălos e subțire, ca o lamă de cuțit. Un gest care poate părea neînsemnat îți poate «tăia» viața în două felii diferite. Îți pierzi cumpătul, dai cuiva o palmă, acel cineva se izbește cu tâmpla de calorifer și gata, ai ajuns criminal, ai trecut dincolo de gratii.”
Octavian și Ciprian sunt artiști. Scriu articole, fac poezii, concep scenete, își imaginează lumi. Și încearcă să tragă cât mai mulți înspre ei. „Nu e suficient că suntem noi în această trupă de teatru a penitenciarului, trebuie să vină și alții. Trebuie să învețe să comunice. Lipsa de comunicare, la mulți dintre noi, e fatală. Pentru că nu comunicăm ajungem în situații fără ieșire, fără cale de întoarcere”, spune Octavian. Îl contrazici?
Răzvan Prițulescu
Dan Mazilu
Publicat în revista AC, nr. 12 (18 – 24 martie)
