Daniel Barbu, candidat ALDE la Primăria Bucureşti: „Primarul unui oraş de talia Bucureştilor nu este un instrumentist, ci mai degrabă un dirijor”

de Eugen Cișmașu , 02 iunie 2016
Daniel Barbu, candidat ALDE la Primăria Bucureşti: „Primarul unui oraş de talia Bucureştilor nu este un instrumentist, ci mai degrabă un dirijor”

Într-o lume a politicienilor ”de meserie auto”, prezența unui intelectual pur-sânge, cum este Daniel Barbu pare să fie mai curând o anomalie decât o stare de normalitate. Și totuși, deși vine din sfera ideilor, a gândirii și a construcțiilor filosofice, candidatul ALDE nu pare să aibă o problemă în a-i înfrunta, în cursa pentru Primăria Generală a Capitalei, pe alți pretendenți, aflați mult mai pe gustul amatorilor de mici și mitici.

Sunteți considerat ”cel mai intelectual” dintre candidații la Primăria Generală. Cum o să-i convingeți pe bucureșteni să vă voteze, că mulți dintre ei votează dacă le dați mici și bere, nu dacă le citiți din Kant?

Pentru a parafraza o butadă atribuită unui filosof, funcţiile publice nu sunt doar pentru ignoranţi. Pe de altă parte, bucureştenii constituie, în indiviziune, un electorat destul de exigent, ce se mai arată dispus să se mulţumească cu puţin sau să-şi arvunească votul pentru un beneficiu imediat şi neînsemnat. Ceea ce nu înseamnă că părţi semnificative din electoratul bucureştean n-ar aprecia încă mitocănia cordială şi populismul diletant al unor politicieni de cartier. După cum alte segmente, de regulă mai tinere, ale aceluiaşi electorat se arată vulnerabile în faţa unui populism ceva mai sofisticat şi mai ideologic, înfăşurat în jurul unor teme la prima vedere post-materiale, cum ar fi salvarea mediului ori a ţării de politicienii corupţi. Să ştiţi că nu mi-a trecut nici un moment prin minte că aş putea seduce vreun alegător citindu-i sau măcar citându-i din texte filosofice ori etalând o erudiţie pedantă, presupunând că aş avea-o. Dacă e să-i pun pe cetăţenii cu care mă întâlnesc în prezenţa unor idei ce au fost cândva formulate de gânditorii politici la umbra cărora m-am format, înţeleg să o fac fără pedanterie şi cu maximă simplitate. Până la urmă, pentru că l-aţi evocat pe Kant, întrebarea kantiană fundamentală „ce pot să sper?” poate avea sens şi într-o campanie electorală. Desigur, atent contextualizată şi confruntată cu experienţa de viaţă a celor mai obişnuiţi şi mai nepretenţioşi dintre semenii noştri. Până la urmă, sarcina politicii democratice este aceea de a da un răspuns credibil şi cât mai convingător la întrebarea, de ascendenţă kantiană, „ce putem spera împreună şi pentru toţi (ori pentru cei mai mulţi dintre noi), ca societate, cu titlu de comunitate locală ori naţională?”. Sau, mai simplu, „putem oare spera să trăim convenabil unii cu ceilalţi?”. Merită, cred, să-mi asum condiţia de intelectual în politică, fără să-mi fie prea mare ruşine, pentru că mi se pare că în ultima vreme limbajul şi ideile politice au fost complet şi inacceptabil sufocate de jargonul şi de raţionamentele de tip economic. Totul a devenit management, marketing, totul se judecă în termeni de eficienţă, concurenţă, guvernanţă, consum, raport între cost şi beneficii. Politicienii se mândresc cu abilităţile lor administrative, cu experienţa lor de întreprinzători, mulţi dintre ei au ajuns să trateze agenţiile statului ca pe nişte companii. Economia a corupt politica. A face politică este astăzi, cel puţin pentru mine, a duce o luptă împotriva corupţiei. A risca să le reaminteşti cetăţenilor că politica, inclusiv cea locală, nu este o discuţie tehnică despre asfalt, salubritate, trafic ori agentul termic, ci o dezbatere despre speranţă, despre libertate, despre reprezentare, despre participare, despre demnitate, despre violenţă (şi despre limitarea ei), despre comunitate, despre ţesătura complicată de raporturi între oameni care nu se cunosc, dar care sunt con-cetăţeni, despre modul în care se cuvin luate deciziile care privesc pe toată lumea. Ne-am obişnuit să tratăm toate aceste chestiuni ca fiind de ordin teoretic, „rupte de viaţă”, când în fapt din ele este făcută viaţa însăşi. Politica nu este un mod de gestiune a lucrurilor, ci o modalitate de (auto-)guvernare a oamenilor. Eu încerc să fac acest tip de politică, chiar dacă, până acum, succesul a fost variabil. Nu pot însă să mă plâng. Sunt chiar surprins de numărul cetăţenilor, oricare le-ar fi vârsta şi formaţia, care sunt pregătiţi să vadă politica aşa cum o privesc eu însumi. Paradoxal, politicienii şi comentatorii, în numele unui „realism” ce nu este în fapt decât o ficţiune, se dovedesc reticenţi să înţeleagă politica drept ceea ce este, drept ceea ce era deja pentru Kant, preferând să o trateze ca pe un surogat pragmatic de activitate economică.

Ca om de cultură, o să vă descurcați cu problemele administrative sau îi lăsați pe alții să se ocupe și dvs semnați ”ca primarul”? Vă întrebăm pentru că există percepția, despre intelectuali, că sunt total atehnici și desprinși de problemele lumești.

S-a întâmplat, fără să fi căutat să o acumulez, ca experienţa mea administrativă să nu fie neglijabilă. Am fost zece ani decan, e drept în vremuri mai puţin birocratizate decât cele de azi, apoi ministru. Nu am lăsat vreodată pe altcineva să se ocupe cu ceea ce îmi revenea mie ca sarcină. Dimpotrivă, am făcut adesea eu însumi ceea ce se cuvenea făcut de alţii. Am scris cu mâna mea proiecte de lege sau de hotărâri de guvern pentru că, aşa cum erau respectivele texte pregătite de specialişti, nu-mi exprimau cu adevărat intenţia. Am citit, am verificat şi am îndreptat tot ceea ce am semnat. Uneori am refuzat să semnez până când nu mi s-a explicat în detalii despre ce e vorba şi n-am desluşit problema cu propria mea minte, atâta câtă am. Îmi lipseşte, atunci când trebuie să-mi pun semnătura pe un act oficial, temperamentul de primar. Nu semnez ceea ce nu înţeleg. Îmi iau răgazul să pricep şi apoi semnez, dacă sunt convins că este cazul. Oricum, primarul unui oraş de talia Bucureştilor, ca şi un ministru de altfel, nu este un executant, un instrumentist. Se aseamănă mai degrabă cu un dirijor, cu un şef de orchestră care nu este obligat să ştie să cânte la toate instrumentele, dar este dator să le cunoască posibilităţile şi să le armonizeze. Iar atunci când nu cunoşti un instrument, stai şi-l înveţi, chiar dacă nu vei ajunge să cânţi la el. Pe scurt, un primar nu are de ce să fie expert în compoziţia asfaltului sau în reciclarea deşeurilor. Trebuie doar să ştie care sunt standardele şi bunele practici în asemenea materii, să le impună şi să urmărească modul în care ele conduc execuţia oricărei lucrări de interes public. 

Știm că în 1981 ați avut curajul de a trimite, alături de alți intelectuali, o scrisoare la UNESCO, protestând față de distrugerea monumentelor de patrimoniu. L-ați sfidat pe Ceaușescu, dar, dacă veți ajunge primar, o să mai aveți curajul de a sfida și mafia imobiliară, care dărâmă azi clădiri istorice la foc automat?

Chestiunea, pe vremea comunismului ca şi acum, nu este una de curaj, ci de responsabilitate. Îţi pasă, simţi că identitatea ta este afectată, că spaţiul public în care ţi-a fost dat să-ţi duci viaţa este sluţit sau întorci privirea şi-ţi vezi de ale tale. Cred că, în zilele noastre, nu atât curajul lipseşte, cât simţul estetic. Primari, dezvoltatori imobiliari, consilieri, arhitecţi, constructori, trecători nu simt că oraşul pierde ceva, că îşi pierde caracterul, că devine banal, oarecare, pur şi simplu urât. Unul din gândurile mele, în calitate de candidat, este acela de a propune o estetică riguroasă a spaţiului urban. Oprind demolarea sau desfigurarea monumentelor istorice şi de arhitectură. Impunând condiţii de calitate, inclusiv estetică, pentru construcţiile noi. Veghind ca tot ceea ce se construieşte să fie în ton cu vecinătăţile şi în consonanţa cu o skyline care să definească oraşul, să-l facă pe termen mediu recognoscibil şi inconfundabil. Să-i dea caracter, poate şi farmec. Dacă nu sunt prea pretenţios, chiar o anumită monumentalitate. Nefiind vorba de curaj, nu ştiu câtă forţă sau câtă agerime voi avea pentru a mă opune intereselor imobiliare, uneori dubioase. Mă voi strădui însă să le ţin în frâu, supunându-le unui regim riguros de planificare urbană. Cu sprijinul şi sub autoritatea unor organisme profesionale competente, cum este Ordinul Arhitecţilor.

Veniți cu o idee inedită pentru București: referendumuri după modelul elvețian asupra problemelor importante. Cum aveți de gând să le desfășurați? Vor fi relevante aceste referendumuri, când știm prea bine cât de ”leneși” sunt bucureștenii când e vorba de vot?

Metoda de consultare cetăţenească pe care o propun este făcută pentru „leneşi”. Cetăţenii nu vor fi chemaţi la referendum local, în sensul legii, ci referendumul va veni acasă la cetăţeni sub forma unui chestionar simplu, însoţit de un plic timbrat pentru retur. Cei care vor socoti util sau important să se hotărască şi să răspundă nu vor avea altceva de făcut decât să arunce plicul în prima cutie poştală ce le iese în cale. Nu costă nimic, doar câteva clipe de reflecţie şi  curajul de a face o alegere. Nu mă aştept ca numărul cetăţenilor care vor participa la consultare să fie mare dintru început. Am convingerea că el va spori pe măsură ce locuitorii vor vedea că părerea lor contează şi este luată în seamă. Scopul acestui tip de referendum prin corespondenţă este dublu: pe de o parte, marile decizii vor fi dictate de opinia majoritară a cetăţenilor, iar pe de altă parte aceştia vor prinde treptat gustul de a participa la decizii şi vor simţi că oraşul le aparţine cu adevărat pentru că au un cuvânt de spus şi acest cuvânt este ascultat şi urmat.

Statisticile dovedesc că de ani de zile în România votează tot cam aceiași oameni, în principal vârstnicii și cei cu nivel de educație scăzut. Cum îi veți convinge pe bucureștenii mai tineri și mai trecuți prin școli, dar sătui de politică, să vină totuși la vot și să vă dea girul lor?

Nu am decât o soluţie: cea de a-i convinge pe cetăţenii din toate generaţiile că politica este, în realitate, altceva decât li s-a lăsat impresia că ar fi. Nu este, adică, doar un ansamblu, cu aparenţă detestabilă, de negocieri făcute „la mica înţelegere” între grupuri de interese sau reţele de clientelism şi patronaj. Politica poate fi o „mare înţelegere”, adică un proiect de viaţă comună în care fiecare să-şi dea măsura propriilor calităţi şi în care nimeni să nu fie uitat sau lăsat în urmă. O „mare înţelegere” investită în politici publice ce pot profita de creativitatea şi de spiritul imaginativ al tinerilor. Cu o singură condiţie: aceştia să refuze să se mai lase în voia unor stereotipuri ce nu sunt tinere, ci au vârsta leninismului şi fascismelor (noi împotriva lor; să schimbăm clasa politică; toţi politicienii sunt hoţi; toate partidele, aceeaşi mizerie; punct şi de la capăt; ei fură, noi ne implicăm; să ne luăm ţara înapoi etc.) şi să înceapă, fiecare pe cont propriu, să gândească cu propria sa minte. Nu te poţi lupta cu poncifele şi nu ai cum să convingi pe cineva a cărui părere nu este formată în urma unui raţionament personal. Ca liberal, caut să mă adresez persoanelor, nu generaţiilor sau claselor.

Tot de ani de zile, Bucureștiul este condus de primari de stânga. Dreapta nu are candidați viabili sau sunt oamenii de stânga, pur și simplu, mai valoroși?

Nu mi se pare că dreapta şi stânga mai sunt astăzi noţiuni cu virtuţi explicative certe. Am avea mai degrabă de-a face cu reţele electorale ţesute şi întreţesute în Bucureşti timp de un sfert de veac. Succesul în alegeri, cel puţin până acum, nu s-a bazat pe valoare, ci pe organizare şi pe capacitatea de patronaj şi de distribuţie de bunuri divizibile. Desigur, numeroşi bucureşteni se încăpăţânează se să auto-identifice ca fiind de „dreapta”, în măsura în care participă, oricât de difuz, la o cultură a resentimentului faţă de PSD, în care se amestecă oarecum haotic memoria comunismului, a Pieţei Universităţii şi a mineriadelor, figura lui Iliescu şi plagiatul lui Ponta, aroganţa lui Năstase şi pitorescul lui Vanghelie.

Bucureștiul arată în halul arată și din pricina lipsei de educație. Aveți vreo soluție pentru a recupera ”cei șapte ani de acasă” pe care mulți bucureșteni se pare că i-au pierdut?

Nu am o soluţie, ci doar o sugestie. Nu am o soluţie pentru că, în calitate de liberal, refuz să mă amestec, fie doar cu sfaturi, în anii, oricâţi ar fi, pe care cetăţenii îi petrec în propria lor casă. Sugestia ţine, mai întâi, de puterea exemplului, de capacitatea unor oameni publici (politicieni, intelectuali, formatori de opinie, clerici etc.) de a se oferi ca exemple de urbanitate. Ar fi vorba, în al doilea rând, de norma de conduită pe care un spaţiu urban bine configurat estetic ar putea să o instituie spontan: atunci când estetica spaţiului public devine vădit superioară celei de care te bucuri la tine acasă, există şansa să încerci să-ţi înfrumuseţezi orizontul imediat al vieţii personale. Până atunci, cum putem pretinde „educaţie” într-un oraş în care nu există decât două biblioteci publice deschise tuturor cetăţenilor, cea naţională şi cea metropolitană? Când au fost suprimate bibliotecile de cartier, cum putem spera să se înmulţească bibliotecile de acasă?

A făcut furori imaginea doctorului Leon Dănăilă mergând cu metroul. Candidatul Daniel Barbu folosește mijloacele de transport în comun din București?

Negreşit, de aproape şaizeci de ani. Cum nu conduc, îmi place să spun că sunt addicted la transportul în comun. Nu-l folosesc cu o intenţie anume, ci din obişnuinţă şi strictă necesitate. N-ar fi ceva mai banal pe lume decât să fiu fotografiat într-un autobuz.

Se poate face ceva pentru ca traficul din Capitală să fie mai uman sau suntem condamnați la aglomerație pentru totdeauna?

Din nefericire, singurele măsuri cu adevărat eficiente ţin de sfera interdicţiilor. Toţi candidaţii par a fi savanţi în gestiunea traficului, în amenajarea de parcări, de benzi dedicate, de sensuri unice, de piste de biciclete şi de alte asemenea miracole rutiere. Eu nu mă pretind expert în acest domeniu. Ştiu doar că soluţiile, aşa cum au fost aplicate la Londra, Tokio sau Amsterdam, sunt puţine şi robuste. Detestabile chiar. Iată-le: taxarea autovehiculelor ce nu sunt înmatriculate în oraş pentru a încuraja parcarea lor la periferie (în Bucureşti acestea sunt jumătate de milion pe zi); taxe de acces a automobilelor nerezidenţilor în zona centrală; amenzi drastice însoţite de ridicarea maşinilor parcate neregulamentar; închiderea tuturor companiilor ce funcţionează în imobilele din centru ce nu sunt prevăzute cu parcări; aprovizionarea magazinelor doar în timpul nopţii etc. Orice altceva nu este decât ipocrizie.

În Centrul Vechi, multe clădiri amenință să se prăbușească nu doar la un cutremur, ci și la o petrecere cu ceva mai mulți decibeli. Dacă ajungeți primar le dărâmați, le consolidați așa sau vă rugați, pur și simplu, să nu dea Dumnezeu vreun seism?

Cei care frecventau Centrul Vechi pe vremea când era vibrant şi trendy ignorau că supun unei agresiuni permanente un cartier de locuire densă, plin ochi de familii, copii şi pensionari. Centrul Vechi trebuie reabilitat în primul rând pentru cei care-şi au acolo căminul. Iar această operaţiune nu poate fi una de bricolaj, condiţionată de negocierea resurselor între proprietari şi municipalitate. Este nevoie de un proiect masiv de regenerare a ţesutul urban din perimetrul istoric şi de restaurare simultană a tuturor clădirilor înscrise în patrimoniul istoric şi arhitectural.

De ce l-ar vota bucureștenii pe liberalul Daniel Barbu și nu l-ar vota pe liberalul Cătălin Predoiu?

Motivul este simplu: pentru cei care vor să voteze un liberal, nu există alternativă la candidatura mea. Am făcut parte din vechiul PNL, pe când acesta era încă un partid liberal. Când, în octombrie 2014, PNL a fost radiat din registrul partidelor politice la solicitarea conducerii de atunci, am fondat, împreună cu alţi liberali, Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, membră a partidului liberal european (ALDE) şi a Internaţionalei Liberale. Personal, particip la efortul liberalilor din întreaga lume de redactare a versiunii 2017 a Manifestului de la Oxford. Cătălin Predoiu susţine că nu a fost membru al vechiului PNL, fiind în schimb un fruntaş al noului PNL, partid recent înfiinţat în jurul fostului PD. Predoiu reprezintă deci o formaţiune cu ereditate de „stânga”, FSN-istă şi socialistă, ce a adoptat însă în vremea din urmă o orientare populară, conservatoare şi agrariană, aşa cum o dovedeşte afilierea la Partidul Popular European. Numele partidului ce-l sprijină pe Cătălin Predoiu nu ar trebui să constituie, în ochii electoratului bucureştean avizat, o sursă de confuzie. Datoria de a fi avocatul convingerilor, principiilor şi politicilor liberale îmi revine cu exclusivitate în aceste alegeri. Pe terenul liberalismului, nu am contra-candidat.

Comentarii

+