HomeActualitateFOTO Broscuța de Pungești orăcăie la Chevron

FOTO Broscuța de Pungești orăcăie la Chevron

La Pungești de Vaslui, revoluția împotriva gazelor de șist continuă. În fiecare seară, popa trage clopotele a primejdie, iar sătenii se adună și protestează. Este pentru prima dată în existența lor când pungeștenii se simt cu adevărat importanți – lumea largă vorbește despre ei, televiziunile îi filmează, ONG-iștii îi susțin și le spun că sunt „eroi ai demnității“. Din afară, totul pare cool: oamenii ies în stradă să-și apere pământul și viitorul. Din Pungești, perspectiva se schimbă. Vinul nou e tare și mult, iar demnitatea are momente în care se cam clatină.

Dan Mazilu, Răzvan Prițulescu

FOTO: Andrei Dumitru

Pungești e o comună cu opt sate, în care locuiesc peste 3.000 de oameni. Deși e o zonă cu pământ mult și roditor, lumea trăiește în sărăcie. Cei care n-au de niciunele, aproape 10% din populația comunei, supraviețuiesc cu ajutorul social de 136 de lei pe lună, dar cei mai mulți au terenuri arabile pe care le-au dat în arendă. Nimeni nu muncește pământul în Pungești, asta-i treaba lui Adrian Porumboiu. Firma fostului arbitru face agricultură pe parcelele lor, iar ei primesc în schimb grâu, porumb și ceva bani. Cu sacii de grăunțe și cu banii se duc la moara primarului Mircia Vlase, cel mai prosper om din comună, și se aleg cu făină și mălai. Este același primar care le-a promis pungeștenilor că, dacă-l vor alege și a treia oară, va interzice exploatarea gazelor de șist. Odată ales, s-a îngrijit să intre în proprietatea terenului pe care va fora Chevron, a semnat actele de concesionare, a încasat banii, apoi s-a dat lovit. Concediu medical, cică.

Drumul spre Pungești e sărac în indicatoare, dar te prinzi că ai ajuns când vezi steagurile „STOP Chevron“ arborate în bătături sau mesajul „TRĂDĂTORULE“ scris mare pe gardul primarului.

„Kilometrul 0 al demnității“

Prima oprire o facem în locul unde a început totul, pe marginile drumului județean, lângă terenul concesionat de Chevron. Aici sunt câteva corturi ocupate de ONG-iști și militanți ecologiști, nu mai mulți de 20 cu toții, plus o mână de localnici. Ni se spune, pe un ton mândru, că ne aflăm la „Kilometrul 0 al demnității“. E ora prânzului și e liniște, activiștii dorm sau lâncezesc la soare, sătenii sparg semințe și beau vin. Stăm de vorbă cu militantul ecologist Constantin Pâslaru, din Iași, unul dintre liderii protestatarilor. Stă într-o remorcă, unde are generator electric, laptop și internet. „Sunt aici din prima zi și nu voi pleca până când nu va da Guvernul o lege care să interzică exploatarea gazelor de șist prin fracturarea hidraulică“, zice Pâslaru, apoi ne explică de ce e rea extragerea gazului – o să otrăvească apa și-or să fie cutremure ca la Galați. „Bine, bine, gazele sunt rele, dar Chevron are toate actele. Voi ce-aveți? Cu ce vă puneți contra?“, întrebăm noi. După o scurtă ezitare, militantul ecologist scoate asul din mânecă: „broscuța de Pungești“. Cică e pe cale de dispariție și se bălăcește, atâta câtă o mai fi, taman în șanțul smârcuit care desparte terenul Chevron de drumul public. „Vom cere un studiu de mediu ca să vedem în ce măsură va afecta exploatarea gazelor de șist broscuța de Pungești“, mai zice militantul. „Și dacă americanii fac un pod peste șanț, lasă broscuța în pace și-și văd de gaze?“, „Om vedea atunci“, încheie Constantin Pâslaru, proprietar al unei firme de tunning auto, în timpul liber activist ecologist. Imediat după ce ne luăm la revedere, dăm o căutare rapidă pe net. Google n-a auzit de broscuța de Pungești. Dar o fi, nu zicem nu.

Stăm de vorbă și cu cei câțiva localnici care sparg semințe la „Kilometrul 0 al demnității“. Sunt patru femei așezate în linie. Din păcate pentru noi, doar două par să ne simpatizeze, Mariana și Maricica. Celelalte nu ne iau în seamă, fiindcă suntem de la presă și presa e rea. Da, ca gazele de șist. Maricica are broboadă, o bărbuță delicată, de adolescent și umblă în papuci. Mariana e așa și așa. Amândouă mor de gât cu Chevronul, nu alta. Pentru că le strică pajiștea, pentru că otrăvesc fântânile, așa cum s-a zis la televizor, la emisiune. Lângă ele, tolănit pe iarbă, cu ochii roșii și vorba împleticită, șade Florea V. Costică (53 de ani). N-am fi menționat „V“-ul, dacă n-ar fi insistat. E și el contra gazelor, pentru că sunt rele. De unde știe? „Dintr-o revistă care se publică-n toată România“, „Cum se numește revista“, „A, nu știu…“. Suntem întrerupți de o scandare sacadată, venită de pe șapte cărări: „Hoții, hoții!“. Omul e rupt de beat, dar spiritul revoluționar e încă treaz. Zice că a venit la noi pentru că a auzit că se dau bani. Noi îl dezamăgim, iar cele patru femei îl suduie, furioase: „Din cauza ăstora ca el, zice lumea urât de noi în ziare“.

ONG-iștii sunt contrainformați

La 100 de metri de epicentrul demnității ONG-iste, pe marginea drumului e parcată o Solenza prăpădită, cu albastrul tăblei mătuit de trecerea vremii. Înăuntru, doi pasageri. „Sunt de la contrainformații, ne urmăresc tot timpul“, ne avertizase militantul ecologist Constantin Pâslaru. De fapt, sunt de la Jandarmerie. Când ne apropiem, șoferul își ascunde fața. Cel din dreapta, însă, iese din mașină și vorbim. E simpatic. Tânăr, cu copil mic, soție și program încărcat. Ne spune că e greu, că fac cu schimbul câte 12 ore pe tură, că menirea lor e să aibă grijă ca lucrurile să nu degenereze, să nu se infiltreze grupuri cu intenții ostile etc. Se străduiesc din răsputeri să rămână echidistanți. Protestatarii vin să-i cheme la o țuică, la un vin sau la o fasole caldă, nu neapărat din ospitalitate. Uneori protestatarii au reportofoane la vedere, alteori țin telefonul ascuns, gata de înregistrare. Jandarmii văd, tac și înghit, rămânând, deocamdată, la mijloc. Îl chestionăm și pe el, oare ce părere are despre gazele de șist. „Părerea mea e că am un copil care mă vede rar și că, de două săptămâni, mănânc numai sendvișuri. Asta e părerea mea“. Dar, insistăm noi, am auzit pe la TV că au fost violențe, că ați lovit, rănit, ba chiar omorât oameni. „A, daaa, Hristos e băiețel în pantaloni scurți față de ce-au murit ăștia pe-aici“, răspunde militarul.

Lăsăm jandarmii cu treaba și cu plictiseala lor și mergem spre sat, să-i cunoaștem și pe ceilalți protestatari. Pe marginea drumului găsim, gata de miting, un popă bătrân, cu barbă și plete albe. O gâză ecologică se împleticește în barba rară. Popa e în uniforma de lucru (halat negru până la tălpi, cingătoare și țilindru pe cap), deși spune că e pensionar. Pe brațul stâng, banderolă tricoloră. În mâna dreaptă, un ghemotoc de hârtie, din care popa scoate bucățele mici de vată, pe care le îndeasă, strat după strat, în ambele urechi. Popa nu e surd la dorințele enoriașilor, dar vrea să-și țină timpanele ferite de curent – mitingul contra gazelor se ține în calea vânturilor, la loc deschis. Refuză orice dialog, pentru că presa e rea, mai ales atunci când spune că oamenii din Pungești le cam au cu băutura și că nu știu cu ce se mănâncă gazele de șist.

În mijlocul satului, pe pragul unei case dărăpănate, nea Ioan Zaharia (77 de ani) visează la ale lui. E vecin cu Primăria, vede tot ce mișcă. În ceea ce-l privește, nu mișcă prea mult. I-a murit baba, n-are copii și nici casă. Maghernița din spate nu-i a lui, e a Bisericii Adventiste de Ziua a VII-a, dar acum doarme el în ea. O singură cameră, 3 pe 2, o saltea așezată pe un pat de scânduri, un godin din care se revarsă cenușa, câteva bulendre și o sticlă de doi litri, plină cu vin negru. Cum ziceam, nea Zaharia nu mișcă prea mult. Mișcă însă Dumnezeu pentru el. Dimineața se scoală, face o cruce mare, zice mersi cerului pentru cei 77 de ani împliniți, apoi îl roagă pe Hristos să-i dea o mână de ajutor. Și uite-așa apare minunea. Azi, de pildă, când îl rodea foamea, a trecut o muiere pe stradă și și-a făcut pomană cu el: două pâini mari, o bucată de parizer și doi cârnați. A, s-a mai mișcat nea Zaharia la confruntarea cu jandarmii. S-a dus la ei cu buzunarele pline cu sare și, la îmbulzeală, și-a aruncat muniția spre ochii jandarmilor. Nu știe ce-a reușit pentru că a făcut stânga-împrejur la repezeală și a fugit acasă. Ce-are cu gazele? „Nu știu, dom’le, habar n-am de gazele astea, dar dacă toată lumea zice că-s rele…“. Cum a ajuns la confruntarea cu jandarmii? „Mi-o zis ăștia din Primărie să mă duc și io și m-am dus“.

Poetu’ e mortul viu

Când a început scandalul la Pungești, o parte din presă a vorbit despre un mort, victimă a jandarmilor. În Piața Universității din București s-a și ținut un moment de reculegere în amintirea lui și a sacrificiului lui. Pe mort îl cheamă Gheorghe Munteanu și e viu. I se spune Poetu’ pentru că obișnuiește să spună poezii despre Bill Clinton, Monica și un saxofon lustruit în Biroul Oval. Poetu’, spre deosebire de nea Zaharia, are babă. O altă deosebire e că nu prea înțelegem ce zice: moldoveneasca lui e indescifrabilă ca, pentru noi, formula gazului de șist. Înțelegem, însă, că e la cuțite cu primarul, care n-a vrut să-i recunoască baba nebună. „A trecut-o sănătoasă, ca să nu-i mai dea alocație. Păi e baba sănătoasă?“. Ne uităm peste uluci. Baba picotește pe un scaun mic, cu trei picioare, în mijlocul curții minuscule. Ce să zic, pare sănătoasă, dar s-au mai văzut cazuri… Povestește cum a murit el în ziare când a fost la miting. S-a agățat de piciorul unui jandarm, a căzut în șanțul cu apă, s-a ridicat, a leșinat, s-a trezit la spital, viu. Acum strânge fân. Se ține cu greu pe picioare la cei peste șaptezeci de ani, dar tot se bucură când îl pupă pe obraji fetele venite de la București pentru protest, fericite că e viu, după ce au spus tuturor că e mort.

Popa Țapu, stadionul și catedrala

Acum, că ne-am lămurit cum stă treaba cu sătenii de rând, e cazul să trecem și pe la autorități. E știut că, la sat, popa e mai puternic decât primarul, așa că mergem întâi la biserică, Doamne ajută! Părintele Adrian Țapu e glasul oițelor din parohia lui și cel care, seară de seară, trage clopotele bisericii să cheme lumea la protest. Pentru un sat din fundul Moldovei, e un partener de vorbă surprinzător de bun. Nu vrea să ne bage în curtea casei parohiale. Poate pentru că suntem nespovediți de ceva vreme. De vreo 30 de ani, în cazul unora dintre noi. Din ce vedem, însă, șade în casă frumoasă, are curte bine îngrijită, cu iarbă și flori. Popa Țapu e tânăr și are un zâmbet continuu și profi, de preot. „De ce sunteți contra gazelor?“, îl întrebăm. „Pentru că așa vrea comunitatea“. Simplu. Dar cu noi nimic nu e simplu. „N-ar trebui ca lucrurile să stea invers, ca dvs. să-i luminați, să vă mânați turma în direcția bună“, întrebăm cu o sclipire de satană în ochi. „Nu. Eu fac ce vor oamenii mei. Asta vor, asta fac“. Câțiva localnici trec pe stradă și-l salută, respectuos, cu „Săru-mâna, părinte“. La plecare, ca din întâmplare, aducem vorba de aurul de pe turlele bisericilor și de Catedrala Neamului. Nu poți să nu vorbești despre opulența popească, atunci când un popă suspină cu gândul la sărăcia țării. Popa Țapu nu e căpos, nu o ține langa cu Neamul, cu Tradiția, cu alta. Are o urmă de îndoială vizavi de catedrală. Dar, în replică, ne întreabă: „…și Arena Națională? Și acolo s-au cheltuit bani cu duiumul“. „Aia e o mizerie“, ne dăm noi cu părerea, mai mult ca să-i facem pe plac. „A, păi atunci și Catedrala Mântuirii e o mizerie“. Plecăm împăcați unul cu altul, popa și păcătosul.

O vuvuzea călărea pe un cal sur

Următoarea oprire – primăria. E la amiază, dar nici primarul, nici viceprimarul nu-s la serviciu. Primul e în concediu medical, al doilea e plecat cu treburi de partid la Vaslui. E doar secretarul Constantin Chiriac, haios, cu o mustăcioară triunghiulară, înghesuită sub nas. E de vreo 20 de ani secretarul pungeșenilor. Vorbește calm, lucid, uneori zâmbind. E hâtru și masiv. Și poziționat între ciocan și nicovală: de-o parte Chevronul cu actele lor, de cealaltă țăranii, care îl înjură pe uliță și-l acuză de trădare. Da, a fost în Polonia pe banii Chevron, „dar cine nu s-ar fi dus?“. A băut apă de lângă sonda de gaze, a dormit la hotel bun, a mâncat salată de crudități. A văzut și polonezi care păreau localnici și mulțumiți: „aveau față senină, erau zâmbitori. Ce să zic, or fi fost actori, dar nu cred. Eu doar atâta știu, că nu erau furioși pe Chevron“. Are o problemă cu o ziaristă de la „Adevărul“, care, mai în vârstă fiind, părea serioasă, dar i-a pus în cârcă toată povestea cu meniul de fițe din Polonia. „Mă tot întreba unde am dormit, ce-am mâncat. Până la urmă, că tot mă întreba, i-am spus, dar la ziar a apărut altceva, exagerat“, și ne privește suspicios, direct în ochii noștri de gazetari. Secretarul ne spune că aici e sărăcie lucie. „N-avem nimic, nu e industrie, nu e tren. Avem doi polițiști- un șef și adjunctul lui. Și un cabinet stomatologic deschis doar duminica, cu doctoriță venită de la oraș. În rest, nimic. De la Vaslui încoace, toată zona asta poartă numele de Valea Plângerii.“

Dăm să plecăm. Din primărie, din Pungești, din județul Vaslui. Spre casă. Când ne strângem mâinile cu secretarul Chiriac, în ușa primăriei ne întâlnim cu Actoru’. Chior de beat, cu combustibilul la purtător: o sticlă de doi litri, pe trei sferturi plină cu un vin gălbui, tulbure și acru, care n-a apucat să se limpezească. Merge drept pe mijlocul șoselei și e o celebritate: „când ieream io tânăr am jucat cu țiganu’, cu Jean Constantin. Acu’ e mort“.

La ieșirea din comună, șapte călăreți tineri blochează strada. Caii sunt potcoviți, alunecă pe asfalt ca pe gheață. Unul, o splendoare sură, are coama plină cu ciulini, nu e dichisit ca-n revistele cu cai. Moldovenii călăreți merg la protest. Au haine populare și sunt în mod evident pătrunși de rolul pe care-l joacă. Unul își suflă îndrăcit plămânii într-o vuvuzea tricoloră, admirat de pe margine de un localnic care de-abia se ține pe picioare de beat ce e. Îl întrebăm pe cel afumat dacă participă. „Hâc, da. Da’ nu acu’ că am treabă. Om fost și ieri, m-oi duce și mâine, da’ nu azi.“

Publicat în revista Academia Cațavencu, numărul 43

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare