HomeActualitateO zi printre leproși

O zi printre leproși

 

În 1924, Brunea Fox a stat cinci zile printre leproșii internați la Spitalul Tichilești,din județul Tulcea. A scris un reportaj care a redat demnitatea unor oameni respinși, alungați și stigmatizați de ceilalți oameni care n-au avut cumplitul ghinion de-a se îmbolnăvi de lepră. Noi am stat doar o zi la Tichilești, suficient, însă, să-i cunoaștem pe ultimii 16 leproși din România.

Răzvan Prițulescu

FOTO: Andrei Dumitru

 

Tichileștiul e și azi un loc ascuns de lume, într-o pădure după dealuri, puțin mai sus de Isaccea, pe drumul care duce de la Tulcea la Brăila. De-a lungul vremii, au mai fost ziariști pe-aici, care au scris despre poarta neagră și ferecată a leprozeriei, despre leproșii care se mișcau prin curte ca niște zombi descărnați sau despre mirosul de moarte pe care-l evitau și păsările în zbor. Pe naiba. Poarta e albă și larg deschisă, leproșii sunt, cu excepția bolii, niște oameni foarte normali, ba chiar veseli, zburătoare am văzut cu duiumul, iar mirosul era de ostropel și venea de la bucătăria spitalului.

Și cu toate astea, boala este. E lepră. O boală infecțioasă și contagioasă care mănâncă trupul până la final. Bacilul Hansen, ticălosul responsabil de beteșug, poate supraviețui în mediul extern până la 10 zile. Teoretic, la Tichilești poți respira lepră. Practic, pacienții de aici sunt vindecați de forma activă a bolii, astfel că pericolul de-a ne întoarce acasă leproși e extrem de mic. Oricum, perioada de incubație poate fi și de 20 de ani. Vă ținem la curent.

Când politica e mai rea ca lepra

Medicul Răsvan Vasiliu (56 de ani) are-n grijă leproșii de la Tichilești din 1991, cu o pauză de câțiva ani cât a dat în patima politicii și a ajuns prefect de Tulcea. Curând, și-a dat seama că lepra e mai frecventabilă decât politica, așa că s-a întors printre leproșii lui de la Tichilești, cărora le dedică cinci zile și cinci nopți din șapte. Nici n-am apucat să-i trecem bine pragul, că ne-a avertizat: „Sunteți de la Academia Cațavencu, dar nu-i nimic de glumă aici. Și nici ceva spectaculos. Vreau să înțeleagă toată lumea că leproșii sunt oameni normali, ca mine și ca tine, oameni care au tristețile și bucuriile lor, așa cum le avem cu toți. Dar o să-i cunoașteți și o să vă convingeți singuri de asta”.

În următoarele ore i-am cunoscut pe toți cei 16 leproși de la Tichilești. De ce pe toți? Pentru că pentru ei, care locuiesc acolo izolați de lume, orice vizită e un eveniment. „Neapărat trecem pe la toți, altfel se supără pe mine. Îmi zic <Bine, dom’ doctor, au venit băieții ăia de la București, dar la mine acasă nu i-ai adus>”.

Boala care nu doare

Majoritatea pacienților de la Tichilești sunt trecuți de 60 de ani. Câțiva dintre ei sunt născuți aici, din părinți leproși care s-au îndrăgostit în leprozerie și și-au întemeiat familii cu copii mulți. Copiii lor sunt, în general, sănătoși și-și văd de viața lor „afară, în societate”, cum zic leproșii. Dar unii dintre ei au luat boala și-au ajuns înapoi în locul unde au făcut ochi. Nimeni nu se naște lepros, dar se poate naște cu o sensibilitate care poate favoriza apariția bolii. E cazul lor.

Leprozeria e ca o unitate militară sau ca o mănăstire, nu-i mare diferență, cu clădiri joase care adăpostesc chiliile, cămăruțe infime care conțin un pat, o masă, o sobă și-un lepros. Mai există o bucătărie, iar closetul e afară, la comun.

Facem turul coloniei însoțiți de medicul Vasiliu și asistenta-șefă Cornelia Eftimie, urmați pretutindeni de câinele Covrig. Îl cunoaștem pe Grigore Grigorov (49 de ani), zis Grișa, tânărul lepros cu chip de leu. Nu e o figură de stil, ci un simptom al bolii. Cu timpul, leproșii capătă așa numita față de leu – facies leonina. Bacilul consumă carnea și cartilagiile, pielea feței se încrețește pe frunte, nasul se turtește ca la boxerii netalentați, sprâncenele cad, iar gura se strânge. În plus, vocea devine răgușită, precum un răget. Grișa ne întinde o mână înjumătățită, pe care o strângem cu oarecare strângere de inimă. Toate cele cinci degete ale mâinii lui aparțin leprei acum. Cealaltă mână a lui Grișa e ca o gheară, cu degetele chircite. Zice că gheara a început să se formeze de când avea 12 ani, moment în care și pielea s-a acoperit de pete maronii. De loc din Sulina, Grișa a fost trimis la București să-l vadă profesorii Pavel Vulcan și Justin Diaconu, unii dintre cei mai respectabili dermatologi ai vremii de atunci și de acum. Profesorii i-au privit gheara, petele, apoi au spus: lepră! Iar Grișa a ajuns la Tichilești, unde, datorită veseliei și limbariței lui, a devenit vedeta coloniei și omul care are grijă de „club”, locul unde bolnavii se uită la televizor, joacă sau citesc cărți, ori pur și simplu trândăvesc pe canapele. Acum s-au făcut 20 de ani de când e aici. E de meserie tâmplar, e băiat deștept, a făcut și liceul, îl laudă doctorul, și-și ocupă timpul meșterind pe ici pe colo, având grijă de „protejații” lui, doi motani și-o cățea oarbă.

Stăm puțin de vorbă despre cum e să fi lepros. Aflăm că lepra nu doare. Ai zice că e un lucru bun, dar nu e. Boala afectează nervii periferici, iar la nivelul membrelor leprosul nu mai simte nimic, nici durere, nici căldură, nici frig, nimic, e ca și cum ar trage după el mâini și picioare moarte. „Poți să-mi dai cu ciocanul peste degete, nu mă doare deloc”, zice Grișa, iar doctorul Vasiliu dă din cap aprobator. Așa se întâmplă accidentele. Au fost cazuri în care leproșii s-au pricopsit cu un cui ruginit în talpă și n-au avut habar de el până seara, când s-au descălțat și și-au descoperit pantofii neclăiți de sânge. Grav este că, în cazul bolnavilor de lepră, rănile se vindecă foarte greu sau deloc.

Un gând de împăcare înainte de amputare

În coliba ei de 2 pe 2, leproasa Maria (73 de ani) face curățenie cu o energie care l-ar face invidios și pe un atlet. E foarte bucuroasă că fost la dentist și că acum are dinți noi, strălucitori, de metal. Cu așa zâmbet, Maria speră că a venit momentul să-și împlinească visul de-o viață, să găsească un moș, de preferat de 40 de ani și cu pensie mare, zice ea, care s-o plimbe prin toată lumea. E la Tichilești de-o viață. „Când mi s-a descoperit boala, am lăsat copil, frați, surori și am venit aici, să nu-i pun în pericol”, spune tanti Maria. Afară, în societate, are familie mare. „Mi-a dat Dumnezeu o norăăăă…, vă spun, mai rar așa ceva. Vine la mine-n vizită, îmi aduce mâncare, mă ia la ei acasă, la oraș…”. Cât timp vorbește tanti Maria, medicul Vasiliu ne trage, discret, de mânecă: „Vă rog să remarcați starea de spirit foarte bună a bolnavilor”. Inutil, doctore, deja o remarcaserăm. Și ne-au confirmat-o, în următoarea cămăruță, surorile Mioara (53 de ani) și Vasilica (52 de ani). Vasilica se pregătește pentru amputare, ceva destul de obișnuit pentru leproși. Doctorul explică: „Piciorul ei e mâncat de boală. A mai suferit amputări, dar lepra continuă să macine carnea și, din când în când, mai trebuie tăiat din el, pentru că acolo e carne vie”. În fața unei iminente amputări, Vasilica e neobișnuit de senină. S-a împăcat cu ideea, s-a împăcat cu Dumnezeul care i-a dat lepră, s-a împăcat și cu soarta ei, gândind că asta-i viața și cu bune și cu rele. Înainte de operație, medicii i-au făcut o radiografie. Așa a aflat Vasilica, așa au aflat medicul Vasiliu și asistenta-șefă Cornelia Eftimie, că-n piciorul ei era înfipt un ac de cine știe când, care i-a străpuns carnea, dar pe care ea nu l-a simțit și nu-l simte nici acum.

Mioara povestește și ea cum s-a trezit pe seară cu un cui în călcâi, intrat pesemne de dimineață, dar o spune atât de calmă și de relaxată, la fel ca Vasilica de altfel, de zici că-ți citește o factură la gaze.

Are mare dreptate doctorul! Într-un loc bântuit de lepră, am întâlnit leproși fericiți. De altfel, în toată istoria centenară a leprozeriei de la Tichilești, n-a existat niciun caz de sinucidere. Iar în epoca modernă nimeni n-a murit de lepră, ci de alte boli, dar, în general, de bătrânețe. Toți spun că e de la Dumnezeu.

Dumnezeu și leprozeria

În leprozerie sunt două biserici, una mare, ortodoxă, alta mai mică, baptistă. Raportul e așa: 13 leproși ortodicși și trei baptiști, din care unul e și pastor. Responsabil cu ortodoxia e preotul Aurelian Tecuță, care are două parohii, pe cea de aici și una în Revărsarea, cel mai apropiat sat. Toți oamenii din Revărsarea știu că porintele slujește și la leproși și o întrebare răutăcioasă încolțește în mintea ziaristului de la Cațavencu: „Vă mai pupă mâna sătenii din Revărsarea, știind că spovediți leproși sub patrafir?” Ei, bine, da. De la Tichilești, trecând prin Revărsarea și Isaccea, lumea e atât de obișnuită cu leproșii, încât nu numai că-i tolerează, ci chiar se zbat să se angajeze la spital; leafa e bună, serviciul e sigur, iar ei nu se tem, pentru că-i știu de când s-au născut. E, dincolo de Isaccea, se schimbă lucrurile, lumea fuge când aude de leproși.

Pastorul baptist e Romică Nedelcu (69 de ani). S-a născut pe litoral și, până la 27 de ani, a dus o viață de păcătos, cu băutură și femei, o viață pe care noi nu ne permitem și nici nu avem intenția s-o condamnăm. „Și ce s-a întâmplat?”, întrebăm. „L-am găsit pe Dumnezeu”, răspunde pastorul. „Când?”, „Pe 7 mai 1971”. „La ce oră?”, facem noi pe deștepții. „Între 9.00 și 9.20”. Băi, asta da precizie, ne gândim, în timp ce pastorul Romică ne vorbește de Dumnezeu, de bunătate, de iertare, de ulcerul lui duodenal de care a scăpat prin rugăciune, de Gâdea care nu mai e de mult omul Domnului, de sora lui, Domnica, cea care-i e soră, dar nu de sânge, ci de credință baptistă… Timp în care nu-mi pot lua privirea de la ochiul lui drept, părăsit de pleoape, ieșit din orbită, roșu ca un felinar, din care curge continuu o zeamă incoloră. Aflu că e un alt simptom al bolii. Ochiul întâi se umflă și se tot umflă, apoi moare și se usucă și gata!, ești chior, asta dacă ai norocul să nu fie al doilea și să fii deja orb.

A treia baptistă, pe lângă pastor și Domnica, e tanti Fema, o femeie de 85 de ani care urcă și coboară treptele unui deal, de la spital la coliba ei și înapoi, de patru-șase ori pe zi, care citește cărți sfinte fără ochelari, care face mileuri și le face cadou. „Tu ești însurat? Dar tu?”, ne chestionează pe amândoi, ăștia de-am fost la leprozerie. Nu. „E, atunci nu vă dau mileuri, mileurile sunt pentru fete, ele le apreciază”, spune ca pentru sine tanti Fema, pentru ca apoi să ne spună o pildă sub formă de banc. „Cică doi soți se ceartă, iar la un moment dat, enervată, ea îi spune lui: <Ești un bou!>. El răspune calm: <Mă bucur, iubito, că am crescut în ochii tăi, când ne-am cunoscut îmi spuneai puiule>. Și uite-așa s-au împăcat.”. Tanti Fema vrea să spună că, în viață, important e să fii calm, răbdător și tolerant. La fel cum ar trebui să fie lumea largă cu bolnavii de lepră. Dar nu știu cât de mult contează pentru ei ce crede lumea care se teme să-i cunoască. Pentru că doctorul Răsvan Vasiliu are dreptate: n-am cunoscut leproși stresați.

 

Despre lepră, leproși și alte lucruri interesante

  • Cea mai veche referire la lepră apare într-un text indian din anul 680 î.Hr.
  • În Evul Mediu, Biserica îi considera pe leproși ca fiind „blestemați de Dumnezeu”, motiv pentru care bolnavii erau alungați și izolați. Mai mult, când ieșeau în lume, leproșii erau obligați să poarte asupra lor clachete (sau plesnitori) prin care-și anunțau prezența pentru ca ceilalți să aibă timp să fugă din calea lor.
  • În 1873, norvegianul Henrik Armauer Hansen a descoperit germenul responsabil al bolii, care-i poartă și numele, acesta fiind primul și cel mai important pas în eradicarea leprei.
  • Organizația Mondială a Sănătății (OMS) estimează numărul total al leproșilor în lume între 10 și 12 milioane. Cum OMS ia în calcul doar cazurile înregistrate, se pare că numărul real al bolnavilor este de trei sau chiar patru ori mai mare.
  • Numărul cel mai ridicat de leproși din lume a fost înregistrat în 1985, în India: 3.225.302, reprezentând 60% din totalul cazurilor existente în toată lumea.
  • Se pare că, în România, lepra a venit din Ungaria.
  • Sunt două forme de lepră, una mai ușoară – numită tuberculoidă, și una gravă – lepromatoasă, caz în care organismul are mai mulți bacili. Fiecare particulă din strănutul unui lepromatos aruncă în aer mii de bacili, mai exact peste 100 de milioane pe zi.
  • Vestea bună e că bacilul Hansen nu pătrunde prin pielea intactă. Deci, dacă aveți răni deschise, feriți-vă de leproși.
  • Prof. Dr. Răsvan Vasiliu: „În sens strict, trebuie definită drept persoană susceptibilă de a contracta lepra, orice persoană care nu are apărare imunitară suficientă împotriva leprei”
  • Spitalul Tichilești, care denumește o vale și nu o localitate, funcționează ca adăpost pentru leproși din 1900. Se spune că înainte pe acel loc era o mănăstire unde erau tratații bolnavii de lepră. În acest moment, spitalul este finanțat în întregime de stat.
  • Fostul ambasador UE, Jonathan Scheele, a vizitat leprozeria și abăut vin din cana unui lepros.

NOTĂ: Informațiile sunt culese din teza de doctorat a domnului Răsvan Vasiliu, intitulată „Actualități privind endemia de lepră în România”, și sunt publicate cu acordul autorului.

 

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare