Eram ieșit în lume când am auzit că Iohannis a respins propunerea lui Dragnea. Vorbeau oamenii în jur. O cucoană la 60 plus i-a corectat: "Oricum tot Băsescu conduce!", mi-a fost rușine să mă bag în vorbă. Ulterior am mai auzit și alte verdicte din gura ei, pe cu totul alte teme. Avea acea convingere a prostului care se crede școlit și corectează pe toată lumea. Mi-a venit în cap imaginea unui amărăștean căruia i se pusese o întrebare banală, de genul: "Cum se numește planeta noastră", iar el a răspuns: "Nu știu domnu' că nu's de-aici.". Cucoana noastră, nu era nici ea prea bine integrată în decor, deși era ceva mai articulată decât amărâtul din poveste, gradul ei de ignoranță era lejer comparabil cu al respectivului.
Dostoievski spunea în "Amintiri din casa morților" că știința de carte dă poporului o încredere excesivă în puterile lui. L-am crezut pe cuvânt, fiindcă nu argumenta. Cu siguranță madam Sacâz a noastră, se credea știutoare de carte, de-aici încrederea ei. Comunismul a jucat bine, a reușit să lase majorității impresia învățăturii. A făcut-o atât de bine încât și astăzi avem impresia că se făcea școală. Cuplat cu propaganda naționalistă, care miruiește cu grație orice pârlit, fenomenul a dat naștere unei cete consistente de analfabeți cu luciu. Aceștia vor ține cu dinții de principiile proaste care le favorizează stima de sine.
Femeia aceasta a apărut ca răspuns al Universului, la curiozitatea mea: "Cum arată un votant PSD în carne și oase?". Ei, iată că l-am întâlnit. Uneori aș vrea să iau poporul ăsta după mine și să-l plimb vreo 40 de ani prin deșert ca Moise, poate se mai scutură din ei și poate se termină de construit metrou în Drumul Taberei. Eliminarea îndoielilor de sine este cea mai mare capcană a manipulării. Toți am auzit de "Gândesc, deci exist" a lui Descartes, dar nu știu câți au auzit de cugetarea ce o precede: "Mă îndoiesc, deci gândesc".
Observam cum popoarele s-au segregat pe urma alegerilor: Englezii după Brexit, americanii după Trump și românii după PSD. Am ajuns să ne luptăm unii cu alții prin vot. În tramvaiul 41 doi moși se certau în gura mare peste decizia lui Iohannis. "Dobitocule!" zicea unul. "Colonelule!" i-a replicat "dobitocul". Ușor, ușor ne transformăm în galerii politice, asemănătoare celor de la fotbal. Poate-i din cauză că fotbalul s-a dus de râpă. Poate că nu înțelegem încă fair-play-ul în democrație.
Ne bântuie fantoma roșie a ceaușismului. Pe unii îi sperie, pe alții îi inspiră. Suntem atât de obișnuiți cu abuzul încât îl luăm drept ordine a lucrurilor. Plătim bilete să vedem un meci prost și râdem când primim vreo minge în cap. Că nu-i așa? Așa e în tenis.
