Săptămâna trecută, o hotărâre a CCR în ceea ce privește interceptările făcute de SRI prezentată sub forma unui breaking-news istoric nu a făcut altceva decât să sublinieze o evidență a normalității. Una care, deși știută și înțeleasă de la sine de toți, a devenit brusc subiect de dezbatere națională, fiind tratată drept o anomalie și o excepție.
Rând pe rând, România a cunoscut în ultimii aproape 30 de ani diverse teme pe care mai marii unui moment sau altuia le-au introdus și transformat în capete de afiș politice și ale guvernării și în obsesii naționale care au captat total și unilateral atenția publică. De doi ani și ceva, cu puțină vreme înainte de încheierea mandatului sau de președinte, Traian Băsescu a aruncat ca din întâmplare piatra acoperiţilor. Într-o perioadă preelectorală și de avans considerabil al activității justițiare, el a făcut din structuri o fantoșă care i-a devenit propria obsesie și fascinație pe care le-a transferat asupra întregii națiuni. Aceasta a funcționat de minune. Traian Băsescu este obsedat de putere și de control. Si ce oglindește mai bine puterea în oricare stat decât structurile sale informaționale, secondate la scurtă distanță de justiție, tema anterioară a lui Traian Băsescu? Iar românii sunt obsedați și fascinați în același timp, după zeci de ani de dictatură și securitate, de aceleași structuri.
Acum, CCR, instituție aflată sub control parlamentar, deci politic, vine și hotărăște că SRI-ul, instituție al cărei șef este numit politic de asemenea și care are o comise absolut politică în Parlament, nu poate face interceptări. O hotărâre mai mult decât tardivă și inutilă după ani și ani de zile în care subiectul interceptărilor la români (de orice gen ar fi ele și de către oricine făcute) a înlocuit bancurile cu tovarășul și securitatea. CCR a ieșit cu această hotărâre, la fel cum ANM ar ieși acum în regim de noutate absolută să anunțe că e martie, motiv pentru care nu e iarnă. Iar această hotărâre a inflamat toată țara, creându-se, ca de obicei, taberele pro și contra. Interesantă combinația aceasta de politic și apolitic cu imixtiunile de rigoare, sub nasul nostru al tuturor, între instituțiile fundamentale ale statului, nu?
Tot ce s-a întâmplat de miercuri încoace poate fi rezumat în următoarele tușe și dileme ce reprezintă încă o cărămidă la un plan politic care are toate coordonatele unei finalizări printr-o dezrădăcinare de proporții și neașteptată a multora care acum ocupă funcțiile cheie din statul român.
Așadar:
De câtă vreme este nevoie pentru ca CCR să ajungă la o concluzie cum este cea de zilele trecute și de ce, pe fondul a zeci de ani de discuții similare, măcar noul Cod Penal și cel de de Procedură Penală nu au făcut o diferențiere cât se poate de clară între instituțiile abilitate să facă interceptări în scop penal și nu numai?
Din toate fondurile uriașe, de altfel susținute și suportate de noi toți, de ce nu s-a făcut o alocare strictă și cât se poate de ordonată pentru aparatul tehnic necesar interceptărilor, aparat care, acum, în mod oficial, aparține exclusiv SRI-ului?
România a avut dintotdeauna un statut de stat supervizat de către o structură de control sau mai multe (numărul lor real nu îl vom cunoaște niciodată) care s-a transformat într-un instrument de teroare, nicidecum de susținere și de apărare așa cum se declară oficial. Și, atunci, de ce ne dăm de-abia acum seama că astfel de structuri nu trebuie să funcţioneze așa cum o fac ele de atâta vreme, cu statutul, activitatea și interşanjabilitatea de rigoare?
Dacă până acum contribuția SRI-ului a fost cerută, prețuită și omagiată, inclusiv de șefii DNA, Parchetului General, etc., ce a determinat deodată răsturnarea de 180 de grade a acestei colaborări atât de amiabile și potrivite? Ce a determinat ruperea lanțului de prietenie?
Și ca toată această ciudățenie să fie ca un capac peste o oală al cărei conţinut este din ce în ce mai dubios, nu numai că acum nu ne mai trebuie informația pe care ne-o poate da SRI-ul, ne trebuie doar tehnica SRI-ului, folosindu-se, grație ordonanței de urgență a Guvernului, tehnica împrumutului infrastructurii. Adică, nu mai ascult cu urechea mea, ascult cu urechea vecinului.
Și de ce, dacă într-adevăr Justiția este cea care prevalează în fața acestor structuri ale statului, procurorul șef al României nu face parte din CSAT, dar șeful SRI face parte?
Articolul 115 alineat 6 al Legii fundamentale a României exprimă negru pe alb că Ordonanțele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Guvernul a considerat necesar să emită o Ordonanță ca urmare a deciziei CCR-ului, iar președintele Iohannis s-a grăbit să convoace tot în regim de urgență CSAT-ul. Contrar prevederilor articolului 119 al aceleiași Legi fundamentale și interpretând grosolan, dacă nu chiar încălcând prevederile Regulamentului de funcționare al CSAT aprobat în temeiul art. 10 din Legea nr. 415/2002, care, printre altele spun că documentele care urmează să fie analizate în ședințe ale Consiliului se elaborează de către autorităţile și instituțiile interesate și se trimit Secretariatului Consiliului cu cel puțin 15 zile înainte de data ținerii ședinței- Art. 7. (1)
Aș întreba Guvernul și Președinția unde sunt starea de urgență și necesitatea de a interveni pentru siguranță națională și dacă acestea există cu adevărat, să înțelegem că, până acum, am trăit într-o completă stare de amenințare și insecuritate, aflându-ne de ani de zile în pericolul iminent creat de către cine? De o structură sau mai multe care, oficial, au ca domeniu de activitate tocmai asigurarea siguranței fiecăruia dintre noi?
În acest caz, cine a încălcat Constituția și legislația statului român și cine ne-a pus în pericol?
De cel puțin 2 ani de zile, de când personaje sonore ale vieții politice au început să fie anchetate și chiar condamnate, am văzut cu toții pasaje din interceptări telefonice, ambientale, etc., ce au constituit baza capetelor de acuzare. Cine a realizat aceste interceptări și ce se va întâmpla de aici încolo, acum când interceptările, făcute, așa cum spuneam mai sus, de nu se știe cine, nu mai pot constitui dovezi?
Într-un an electoral în care zi de zi mai aflăm cum un om politic sau altul (mulți dintre ei etern candidați) devine inculpat, este firesc să existe această jenă a interceptărilor. Căci, doar n-o să mă deranjeze pe mine, om de rând, sau pe oricare dintre noi care nu avem bube pe cap, nu facem nici trafic cu pătrunjel și nici nu ne ascundem sărăcia sub preș că suntem interceptați. Ca cetățean, mă deranjează că mi se încalcă dreptul la intimitate, ca și alte drepturi și libertăți pe care o democrație ar trebui să ți le asigure. Însă nu se poate pune egal între deranjul politicienilor şi cel al nostru.
La fel, într-un moment în care tema acoperiţilor, mai ales cei din justiție, este nelipsită de pe ordinea de zi publică, cu atât mai mult, ajungem să nu mai știm cine este parte a sistemului de informații și cine parte a justiției.
Recapitulând, avem o decizie care subliniază evidența, nerezolvând nimic din ceea ce trebuia clarificat și rezolvat de mult.
O stare de urgență complet falsă, prefabricată și contrară aceleiași Constituții pe care CCR s-a bazat când și-a fundamentat recenta discuție.
Nimic care să nu intre sub incidența controlului politic. Căci, dacă de SRI mai poți scăpa, de politică, ba.
Un an electoral și o clasă politică care are tot interesul să încurce și mai tare ițele justiției și să o lipsească de instrumente și dovezi valoroase. Ca și în cazul investigațiilor și dezvăluirilor din presă, eu una nu văd de ce nu ar trebui să existe și în acest caz mai multe surse care să verifice autenticitatea și veridicitatea celor datelor obținute.
Un președinte și un Guvern care interpretează Constituția asemenea înaintașilor lor, adică după bunul plac și interes și un spectru din ce în ce mai apropiat al temei schimbării Guvernului și suspendării președintelui ce din zi în zi capătă mai multă validitate, nu prin motivele corecte și arhisuficiente de altfel, ci prin crearea unor astfel de situații cum este cea de acum.
În final, nu putem spune decât că lucrurile stau exact invers față de cum se vor ele a fi prezentate. Deși nu este organ de cercetare penală, prin noua Ordonanță de urgență, SRI obţine un nou atribut. Acela de a desemna organe de cercetare specială. Ca atare, am putea spune că lucrurile s-au schimbat. Rămân la fel, doar că şi mai puternice.
De asemenea, se reglementează statutul procurorului și al organelor de cercetare penală și al lucrătorilor specializați din cadrul Poliției cărora li se atribuie un prerogativ care aparținea exclusiv SRI-ului. Acela de interceptare cu tot cu infrastructura care nu a existat până acum separat de SRI decât în cazul DNA.
Toate acestea, timp în care singurul factor desemnat să dețină controlul asupra mandatelor de interceptare și supraveghere este președintele ÎCCJ, iar ofițeri sau agenți de poliție judiciară, neexistentă încă, putând fi detașați pe lângă procurori și sub controlul acestora.
Iată cum, cu buna știință a încălcării Constituției prin crearea unuia dintre cele mai grave documente din ultimii 27 de ani, s-a atins armonia dintre servicii și Justiție, făcându-se un transfer de atribuții de la o instituție la alta, fără să mai știm unde se sfârșește Justiția și începe SRI și unde se termină SRI și începe Justiția.
