Adrian Cioroianu: „Istoria îi face pe oameni mai greu de manipulat“

de Maria Capelos , 15 octombrie 2016
Adrian Cioroianu: „Istoria îi face pe oameni mai greu de manipulat“

Împreună cu Editura Curtea Veche Publishing, istoricul Adrian Cioroianu a demarat un proiect de prezentare a regilor și reginelor României pentru copii, în opt volume. Au apărut deja trei dintre acestea, ultimul fiind “Mihai I al României, un rege cu onoare, loialitate, credință”.

De ce a acceptat acest proiect acum, când monarhia pare nu mai reprezenta o opțiune pentru România, de ce trebuie să învățăm istorie și cum ne formează ea, discutăm acum cu istoricul Adrian Cioroianu.

Începe un nou an școlar. Vreau să le explic unor părinți cărora prezentul le dă destule bătăi de cap de ce este necesar ca ai lor copii să știe istorie. Ce le spun? De ce este important? Ne ajută să înțelegem mai bine prezentul, să construim viitorul?

Fac parte dintre cei care cred că, în cele mai multe cazuri, cunoașterea Istoriei îi face pe oameni mai greu de manipulat - din toate punctele de vedere. Ca unul care este conectat, ca tot românul aș spune, la unele rețele de socializare, mă îngrozesc uneori de ce aberații circulă pe-acolo - inclusiv despre Istoria noastră. Oricât de bizare ar fi "revelațiile" respective, tot se mai găsesc unii oameni care cad în plasă și cred bazaconiile acelea. Să vă dau un exemplu: urmăriți ce se spune despre "șervețelul de la Ialta și comunizarea României" etc. În realitate, la Ialta, în februarie 1945, nu s-a discutat despre România, iar șervețelul cu pricina nu s-a scris la Ialta. Și așa mai departe: cunoașterea Istoriei te ferește de astfel de falsuri. Personal, nu cred că există un om realmente inteligent căruia să nu-i placă Istoria.

La lansare cărții despre Regele Mihai, Ovidiu Nahoi spunea că “este foarte multă nevoie de istorie în această perioadă”. De ce credeți că în această perioadă este nevoie poate mai mult decât oricând? Credeți că acum se rescrie istoria pentru o perioadă lungă de timp, se reface geografia globului?

De Istorie a fost nevoie mereu, doar că unele perioade sunt mai confuze decât altele. Or, noi traversăm acum o perioadă de incertitudine la scară mondială, de reașezare a lucrurilor. Da, domnul Nahoi avea dreptate, pentru că, iată, noi asistăm acum la o veritabilă răzbunare a Istoriei și a Geografiei. Cele două discipline dau din nou titluri pentru prima pagină a ziarelor! Tot ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, în Estul Ucrainei, chiar în mările Chinei… O anumită narațiune istorică, proprie secolului trecut, este acolo contestată. Cine nu cunoaște istoria acestor zone nu înțelege mai nimic din ce se întâmplă acolo. Pe de altă parte, Istoria se rescrie mereu și nu este nimic alarmant în asta. Așa a fost mereu. Istoria nu se oprește niciodată. În cazul nostru, decembrie 1989, Ion Iliescu, Corneliu Coposu, mineriadele etc. sunt deja Istorie, studenții noștri fac lucrări (neplagiate, sper) cu astfel de subiecte. Sper să fie clar celor ce ne citesc aici că cine nu cunoaște cât de cât istoria anilor '90 nu înțelege prea bine nici ce se întâmplă acum in România (și de ce se întâmplă). La fel, iată, discutăm azi mai mult despre propria noastră geografie: de ce radem pădurile, de ce nu avem infrastructură rutieră peste munți, de ce nu mai avem flotă deși suntem stat cu ieșire la mare, de ce bulgarii ne concurează cu litoralul lor, dacă Republica Moldova face sau nu parte din granițele noastre identitare etc. Sunt subiecte serioase, multe realmente grele, pentru a căror dezbatere sunt necesare cunoștințe la fel de serioase.

Ați lansat împreună cu Curtea Veche un proiect în care vor apărea opt volume despre regii si reginele României pentru copii (tineri etc). De ce ați simțit nevoia să scrieți aceste cărți? Ce șanse mai are monarhia în România?

Ideea a fost a editurii și eu am fost încântat să conduc acest proiect. În final vor fi opt volume - câte o carte despre fiecare rege si fiecare regină a Romaniei (până acum au apărut trei volume, ultimul dedicat Regelui Mihai). Ceea ce am cerut eu editurii a fost să implicăm în proiect și studente/studenți sau masteranzi din facultatea unde lucrez - ceea ce editura a acceptat, spre bucuria mea. Astfel încât fiecare volum are, în afară de mine, un coautor. Permiteți-mi să vă spun numele lor, pentru că sunt nume de care, eu cred și sper, veți mai auzi în deceniile următoare: Andrei Radu, Mihaela Simina, Alexandru Groza, Oana Mihăilă, Eduard Matei. În esență, nu este miza noastră să facem propagandă pentru monarhie sau pentru republică; tot ce vrem este să facem propagandă pentru Istoria noastră! Și, indubitabil, regii și reginele României sunt parte din această istorie, chiar au făcut-o la modul cel mai propriu (și cu eroisme, și cu greșeli), așa că publicul cititor (aș spune publicul tânăr la minte) merită să știe mai multe despre aceste personaje cu totul reale, despre care nu s-a vorbit vreme de decenii (cu excepțiile de rigoare, unele notabile, altele jenante).

Credeți că schimbarea formei de guvernământ, marile decizii istorice țin de voința populară? Din ce vedem din istorie pare mai degrabă că marile schimbari țin (sunt pregătite, de fapt) de o mână de vizionari și un anumit context istoric. Ce spune profesorul, istoricul Adrian Cioroianu?

Evident, din punctul meu de vedere, eventuala schimbare a formei de guvernământ nu se va putea face fără acordul majorității românilor. E drept că republica a fost impusă din afară, în 1947, dar o democrație nu poate proceda ca o dictatură. Desigur, în orice stat democratic ai oameni mai educați și alții mai puțin școliți (din păcate). Dar, ne place sau nu ne place, în cabina de vot toți acești oameni sunt egali. Așadar, o schimbare de proporții are nevoie, desigur, de un anumit context istoric, dar și de o reală voință populară.

Acțiunile Casei regale române acum sunt deseori puse sub semnul întrebării și absența Regelui Mihai, bolnav din păcate, îi determină pe mulți să considere că… nu mai avem de fapt Casă regală! Care este opinia dumneavoastră?

Ar fi multe de spus aici, desigur. Admit că dezbaterea din societatea românească ar fi fost foarte probabil alta (și mai agitată) dacă Regele Mihai ar fi avut un fiu… dar aceasta este doar istorie contrafactuală și nu ne duce prea departe. Noi trebuie să acceptăm și să dezbatem realitatea faptică, așa cum este ea: Regele Mihai a spus că fiica sa, Principesa Margareta, este custodele Coroanei. Vor dori generațiile viitoare reîntoarcerea la Coroană? Asta numai românii vor putea decide. Ca istoric, prefer să vorbesc despre trecut, pentru că nu am nici o idee despre cum va arăta viitorul. Dar, atenție: o lecție a Istoriei este că viitorul deseori aduce surprize!

Unii consideră că Regele Mihai, acceptând să dea mâna și să aibă dialog cu cei care nu l-au primit în țară, a dat dovadă de slăbiciune sau a acceptat înțelegeri cu aceștia? Cum comentați?

Eu cred că și-a dovedit, în acest fel, superioritatea de caracter. Acesta este motivul pentru care mulți români, dintre cei care în 1990 nu-l agreau deloc pe Rege și îl vorbeau numai de rău, acum au ajuns să-l admire. Personal, nu am fost deloc surprins atunci când inclusiv pe domnul Ion Iliescu l-am auzit vorbind frumos despre Regele Mihai, deși primele lor interacțiuni din anii '90 nu au fost tocmai… elegante. La fel, trebuie să recunosc, am întâlnit și oameni care au fost profund dezamăgiți că Regele i-a decernat nu mai știu ce premiu, prin 2002 sau 2003, premierului de atunci, Adrian Năstase. Dacă au existat ceva înțelegeri în acest sens? Eu nu le cunosc, deci nu pot glosa pe seama lor. În rest, nu pot decât să admir eleganța Regelui, care a trecut peste toate cu o atitudine efectiv… regală.

Un punct sensibil si motiv de dihotomie în perceperea personalității Regelui Mihai este actul de la 23 august 1944 despre care ați vorbit la lansare. Comentați puțin pentru cititorii noștri acest act, punând în oglindă cele două personaje cheie, Regele Mihai și Ion Antonescu.

În august 1944, Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu se aflau, din motive obiective, pe un traseu de inevitabilă ciocnire. Singura soluție pentru ca această "ciocnire" să nu fi avut loc ar fi fost ca Mareșalul să fi fost el cel care să fi întors armele țării împotriva Germaniei - dar, din motivele obiective de care vorbeam (teama lui de URSS) și în ciuda tratativelor discrete cu Aliații (pe care le tolera), Antonescu nu era atunci pregătit să se "rupă" de aliatul său Hitler. Desigur, nimeni nu poate nega patriotismul lui Antonescu, dar - atenție - acesta nu șterge erorile reale pe care le-a făcut, cele de natură politică sau de factură rasistă. Patriotismul nu e o scuză, pentru nimic; și Stalin, și Ceaușescu au fost patrioți, dar asta nu i-a făcut benefici pentru popoarele lor. Sigur, într-o "ordine mondială nazistă" Ion Antonescu ar fi fost un erou. Dar, cum Hitler nu a câștigat războiul, profesorul meu Dinu C. Giurescu spunea undeva că Antonescu ar fi sfârșit la fel, indiferent dacă ar fi fost judecat de sovietici sau de americani - aceasta, în situația concretă a lumii de după 1945. Așadar, arestarea Mareșalului de către Rege, pe 23 august 1944, a fost singura soluție rațională la ceea ce era atunci cea mai presantă problemă a Românei. Nimeni nu putea intui atunci că, de fapt, avea să urmeze un ghem de probleme, și nu numai una singură.

Intitulați volumul “Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate, credință”. Ce rol joacă toate aceste însușiri în construirea istoriei unei țări?

Regele Mihai nu este o vedetă a vremurilor noastre, ci un model. Trebuie să explicăm mai mult, tinerilor noștri, diferența dintre cele două noțiuni: vedetele pot fi spectaculoase, dar nu toate sunt modele. În ultimii 25 de ani (ca și înainte), Regele Mihai nu a avut nimic spectaculos în activitatea sa; dar a avut acele trei lucruri pe care le aminteam: onoare, loialitate față de țară și credință că vor veni vremuri mai bune. Și iată că destinul i-a dat dreptate. 

Ce caută aceste trăsături în tara lui Caragiale, domnule Cioroianu? Pentru că, deși suntem la multe decenii distanță de vremea lui Caragiale, este evident că tot în “țara lui Caragiale” suntem. Schimbă ele cu ceva istoria?

Ca orice țară, România este și ea o societate complexă. Găsești și personaje care par reînviate dintre turmentații sau farseorii lui Caragiale, dar vom găsi și oameni de autentică onoare, la antipodul clișeului caragialian. Deci, nu cred că noi suntem NUMAI "țara lui Caragiale". Să nu ne subapreciem. Suntem și țara unor Cațavenci, dar și țara unor oameni care bat palma și nu mai au nevoie de acte scrise. Vorbind despre răul din societate, care este real, să nu uităm binele, care e și el real (chiar dacă mai discret și ne-spectaculos).

Ce presupune pentru un istoric “a discuta onest” despre personajele importante ale istoriei? Cum reușește, este si el un om, să prezinte cu bune si rele aceste personaje și mai ales să le păstreze în memoria colectivă așa cum au fost? Nu idealizate, nu denigrate.

De aproape 2000 de ani, deviza istoricilor este "Fără ură și fără părtinire". Atât și nimic mai mult. Noi, ca istorici, nu putem reînvia trecutul - ci doar prezentăm o poveste savantă despre el ("poveste savantă" este, pentru mine, definiția Istoriei ca disciplină). Este evident că, oricât s-ar dori el însuși de obiectiv, istoricul nu poate fi cu totul dezbărat de preferințe, afecte sau simpatii. Istoricul știe că nu va ajunge niciodată la adevărul absolut privind trecutul. Istoricul este și el om, nu robot. Când roboții vor scrie Istoria, poate că nu vor mai fi polemici între savanții maghiari și cei români, între ruși și ucraineni, între francezi și germani etc. Până atunci, lumea va trebui să se mulțumească, totuși, cu istoricii -oameni, cu toate limitele lor. Sincer, prefer această limitare asumată decât o istorie "absolut adevărată" și robotizată.

Spuneați că “nicio generație nu înțelege prezentul și nimeni nu vede în viitor”. Detaliați, vă rog. Suntem ca popor si țară rezultatul unor decizii istorice? Modul în care oamenii nostri de stat guvernează acum scrie istoria pentru generațiile viitoare?

Ca popor și ca țară, noi suntem rezultatul: a) unor fapte sau idei mărețe sau penibile ale unora dintre înaintași și, în egală măsură, b) unor contexte istorice la scară zonală, europeană sau mondială. Unele fără altele nu se pot înțelege. Cei mai mari conducători ai noștri - de la Mircea cel Bătrân până la Regele Carol I ș.a. - au acționat nu în abstract, ci într-un context foarte concret. Să vă dau un exemplu: tot ce avem noi astăzi în portul Constanța este (și) consecința încăpățânării Regelui Carol I, care și-a dat seama ce avantaj uriaș este potențialul maritim al țării, în granițele de după 1878. Cum a ajuns la această concluzie? Simplu: el era un om educat și venea dintr-o țară în care industria și comerțul îi îmbogățise pe oameni. Din acest motiv modernizarea Constanței începe spre finele secolului XIX - și nu mai devreme sau mai târziu.

Făcând în glumă un mic exercițiu de imaginație, credeți că studenții dumneavoastră vor putea scrie peste ani cărți despre conductori ai României postdecembriste pe care să-i caracterizeze cele trei cuvinte: “onoare, loialitate, credință”?

Sper să nu vă surprind, dar vă voi răspunde Da! Întotdeauna, în stricta lor contemporaneitate, românii au fost și sunt foarte critici cu oamenii prezentului lor. Amintiți-vă de Eminescu sau, cum spuneam mai sus, de Caragiale, în epoca lor: personajele politice de care ei râdeau sau pe care le criticau acerb reprezintă azi, pentru noi, autentice icoane politice! Dacă Eminescu ar reînvia mâine și ar afla că noi îl stimăm pe Ion C. Brătianu sau că Rosetti are stradă în București, ar fi foarte neplăcut surprins! La fel, caricaturile umane din comediile lui Caragiale sunt tot liberalii de la sfârșitul secolului XIX - pe care noi azi îi vedem ca fiind eroi și modele! Ceva îmi spune că peste 50 de ani, într-o Românie democratică, domnul Ion Iliescu va avea o imagine mai bună decât o are azi! De ce? Pentru că, peste 50 de ani, românii de atunci vor fi nesatisfăcuți de prezentul lor - la fel cum suntem noi azi - și vor avea impresia că trecutul a fost cu siguranță mai bun. Desigur, există limite: să nu fii dovedit ca trădător, să nu fii arestat ca hoț etc. În rest, cred că există azi oameni care cred în onoare, loialitate și credință - și în politică, și în restul societății. Treaba noastră este să-i identificăm și, eventual, să-i votăm. După cum se vede, nu e deloc ușor - dar nu din vina lor, ci din vina noastră.

Comentarii

  • popa prostu

    15 octombrie 2016 19:38

    confuzia ce bintuie mintea d-lui prof,istoric,etc,vine de la permanenta comparare a prezentului cu trecutul,asa are loc procesul constientizarii,dar cum trecutul nu mai este real iar prezentul este eminamente real,se intimpla ca amestecarea oualor cu prunele da o mare si densa ceata mentala,de unde afirmatii aiurea

    raspunde comentariului
+