Alifantis. Sau unde se duc statuile când se dau jos de pe soclu

de Eugen Cișmașu , 19 august 2016
Alifantis. Sau unde se duc statuile când se dau jos de pe soclu

La români, problema bolovanilor e foarte sensibilă. Indiferent de situație. Că e vorba de piatra de hotar, sau de pietricica din pantof, de piatra de temelie sau de pietrele de la rinichi, nu contează, bolovanul trăiește cuminte și obișnuit în prezentul nostru, în felia pe care ne-o tăiem cotidian din acel blamat dar mereu asumat mental colectiv. Micile drame apar doar atunci când intră-n discuție, vocal, bolovanii ce nasc, pentru unii, statuile  din spatele cărora se privesc în oglinzi. Atunci cumintele dispare, se ițesc cuvintele dure, sentimentele reci, privirile tăioase. Apare o întreagă stare contondentă. Starea de bolovan.

Firește, bolovanul, ca stare, poate fi tradus și ca mecanism de apărare. Până la urmă orice statuie în viață, indiferent de cât de sus a fost cocoțată ori s-a cocoțat, are dreptul, atunci când se teme pentru postamentul său, să ceară. Mai mult sau mai puțin. Mai mult spațiu în jur. Mai multă atenție din partea publicului. Mai multe aplauze de la admiratori. Mai multe bilete vândute la intrare. Mai puțin zgomot în zona de expunere. Mai puțin graffiti pe șoșoni.  Mai puțini licheni pe șale. Mai puține alte posibile statui pe-aproape…

Plictisită sau nu, cu rău de înălțime sau doar deranjată de lipsa liniștii la muzeu, ieri, statuia lui Alifantis s-a dat jos de pe soclu, special pentru a trage un perdaf bolovănos folkiștilor pamfletari de la Țapinarii. N-a fost vorba că Țapinarii ar fi aruncat cu vopsea în edificiul maestrului. Ori că i-ar fi desenat mustăți și-ochelari cu carioca. Sau că i-ar fi șutit ceva plăci de marmură din piedestal, ca să-și schimbe și ei covorașele auto din ”Dăcii”. Nu. Motivul ar fi fost muzica Țapinarilor, cea care i-a deranjat bardului brăilean păsărelele. Mai concret, ciocănitorile…

N-aș discuta ambuscada meșterului Alifantis, desfășurată într-o Posadă a Facebook-ului intitulată @AlifantisOficial și bazată cum altfel decât pe bolovani. Mă intrigă doar faptul că, cel care a încercat ieri să-i desființeze pe ”intelectualii alternativi” de la Țapinarii este același om care le-a fost alături pe scenă în nenumărate festivaluri de folk, încurajându-i și personal și prin exemplul său, ba chiar promovându-i. Și, cum oamenii nu se schimbă iar ”Culae”, oricât l-am fi zeificat noi, cei ce stricăm muzica ciocănitorilor, rămâne, totuşi, un om, nu înseamnă oare că Alifantis, undeva, în timp, a mințit? Iar dacă da, când? Atunci sau acum?

Profilul statuar al lui Alifantis nu e la prima rătăcire prin gară. În urmă cu ceva vreme, la telefon, amânând sine die o participare la emisiunea ”Academia de Folk”, statuia îmi mărturisea că i s-a ”afanisit” de atâtea zeci de festivaluri și de sute de artiști de nișă și că ea, statuia, nu recunoaște statutul de folkist aplicat, eronat, chipurile, ca o etichetă încăpățânat de adezivă, pe vremea Cenaclului lui Păunescu. Deși mi s-a părut că fură curent, am acceptat explicația. Până la urmă, dacă Babele au gard de protecție, un monument ca Alifantis de ce nu ar avea dreptul să meargă doar acolo unde vor mușchii crescuți pe partea dinspre nord a pietrei din care e făcut?

Păcatul cel mare al unora dintre statuile vii n-ar fi mândria. Ci uitarea. Împietriți prea mult timp și de mult prea devreme, oamenii – bolovan au uitat că soclurile pe care s-au ridicat au fost îngrijite, spălate, lustruite și ferite de găinațul ciocănitorilor de către generații și generații de ”țapinari”.

Păcatul cel mare al lui Alifantis nu îl cunosc. Nu-i sunt duhovnic. Știu doar că statuia ”domnului Nicu” s-a coborât, ieri, de pe soclul decent de granit și s-a cocoțat, un pic mai târziu, pe un postament mai înalt. Din faianță ieftină, pavele și polistiren…

Comentarii

+