Bacalaureat, un documentar de Cristian Mungiu

de Gâsca Prin Apă , 27 iunie 2016
Bacalaureat, un documentar de Cristian Mungiu

Dacă e ceva mai nociv decât datul șpăgii peste tot este rețeaua în care te bagă șpaga de fapt. Cum ai nevoie de un cui mai ascuțit, cum te trezești într-o baltă stătută alături de toți ceilalți care au avut vreodată nevoie de un alt cui, de un ciocan, de o șipcă, de un perete în care să îl bată, de o casă în care să existe peretele… ați prins idea. Mama îi e datoare tatei, tata ii e dator vecinului, vecinul e dator la chioșcul din colț, chioșcul nu a plătit băiatul care a adus sucurile, firma la care lucrează el e datoare la primărie cu o autorizație, multiplicați cu 600 și aveți circuitul șpăgii în ecosistemul oricărui oraș din România.

Șpaga noastră cea de toate zilele, nu este ea prezentă doar în formă de hârtie imprimată de BNR, ci poate fi orice – de la o banală găină, o pernă cu puful găinii anterior menționate, murături, țuică, bilete la spa sau, în cazul filmului Bacalaureat al lui Cristian Mungiu un ficat, contra unor note de trecere la bac. Ok, mai mult decât de trecere, de nota nouă.

Ironia datului șpăgii pentru a-i da copilului tău șanse să se mute într-o țară în care nu va trebui niciodată să dea șpagă exprimă tot ce este greșit în țara asta de fapt. De aceea mi se pare că, de fapt, filmul Bacalaureat este un documentar. Nimic din ce se prezintă în povestea ce îl are protagonist pe Titieni în rol de tată nu este de domeniul ficțiunii. Lucrurile astea se petrec în mod regulat. Atât de regulat încât au devenit o normalitate. De aia aplaudăm în avion la aterizare, de aia ne mirăm când mergem în vizită la cineva în alte țări și ei strâng plasticul în altă pungă și nu comentează când stau la o coadă de 5-6 persoane la vreo instituție publică.

Pentru că ni se pare atât de normal să plecăm de acasă să ne internăm și să avem la noi pijamale, prosop, pastile, portocale și cafea pentru asistentă și un plic pentru domnu doctor. De multe ori ne merităm soarta. Și ce mi s-a părut cel mai debusolant a fost că în timpul filmului, la cinematograf, s-a râs. Atât de scufundați suntem și am acceptat atât de ușor că la noi nu supraviețuiește cel mai bun, ci cel cu portofelul mai gros încât ni se pare amuzant să îl vedem pă fraier și să râdem că nu s-a ocupat din timp de notele fetii. Probabil mulți și-au spus ”la noi a fost mai simplu, că o știam pe aia de era șefă la comisie”.

Cinematografic ar fi multe de reproșat pentru că așa ne place nouă, românilor, să criticăm, dar faptul că ne arată cât de găunoși, stricați și greșiți suntem în profunzimea ființei noastre, anihilează orice săritură peste ax sau sunet neclar din peliculă. Dincolo de spițele care au ca punct de plecare personajul lui Titieni ar fi frumos să ne uităm puțin și la mamă și apoi la organul statului. Știți voi, ăla cu siguranța și cu încrederea, care ne apără de răufăcători. Care funcționează minunat. Dacă are chef. Dacă are timp. Dacă are interes. Dacă are relevanță pentru el. Dacă nu cumva deranjează pe cineva care l-ar putea deranja mai târziu. Iar mama. Mama este expresia 1 la 1 a oamenilor care încă țin cu dinții de demnitatea lor. Sunt apatici, par că abia au scăpat de un cancer, sunt livizi, depresivi, uneori isterici și par sub medicație. O medicație pe care și-o administrează singuri. Se cheama resemnare și plan B sau C sau D. Sunt ca niște paria ai societății care nu mai luptă cu sistemul, doar încearcă să respire și să se hrănească cu resturile care mai cad din el, ignorându-i dimensiunile.

Mergeți să vedeți Bacalaureatul lui Mungiu. Cei mai în vârstă poate își aduc aminte că șpăgile nevinovate strică de fapt un sistem întreg, iar cei tineri, întrebați-vă părinții dacă ați luat bacul pe bune. Măcar să știți și voi dacă sunteți o rotiță sau încă mai aveți scăpare.

Comentarii

+