Deși mai e ceva vreme până când se vor anunța nominalizările pentru Oscarurile din 2014, cred că noi ne-am decis deja cui o să-i ținem pumnii: ultimei producții semnate de frații Coen, Inside Llewyn Davis. Iar dacă regia și scenariul se fac în minim doi, în persoana lui Joel și Etan Coen, atunci și pentru o recenzie e nevoie tot de doi academicieni.
O să încep atipic, de la coadă la cap. După ce am terminat Inside Llewyn Davis am rămas cumva suprins: habar n-aveam dacă mă simțeam trist ori amuzat. Nici țigara de după (film, evident) nu m-a ajutat să mă dumiresc. Apoi însă mi-am dat seama că tocmai am văzut un film de frații Coen și că sentimentele mele sunt cumva normale.
În Inside Llewyn Davis, Joel și Etan Coen spun povestea lui Llewyn Davis (asta cred că era destul de clar, nu?), un muzician al începuturilor anilor ’60, pe vremea când succesul folk-ului bătea la ușă în New York. La prima vedere, Llewyn pare că are de toate: cântă într-un club plin de oameni care îl aplaudă, are părul creț, un sacou cool și umblă mai tot timpul după el cu o chitară și, câteodată, cu un motan portocaliu. Socoteala din primele minute ale filmului nu se potrivește însă cu ceea ce urmează. Nu trec prea multe minute până aflăm că Llewyn dobândise un succes măricel într-un duo, asta până când colegul său de trupă s-a sinucis. Cum n-are unde să locuiască, e forțat să doarmă pe la prietenii săi Jean și Jim (interpretați de Carey Mulligan și un Justin Timberlake suprinzător de decent), asta până când o lasă însărcinată pe Jean fără să afle Jim. La fel ca în A Serious Man, viața nu-i rezervă prea multe suprize plăcute lui Llewyn: pe lângă simplul fapt că află că are un copil, un tată aproape paralizat, el eșuează în încercarea sa de a obține un contract cu o casă de discuri din Chicago după ce face autostopul în compania unui heroinoman gras interpretat de John Goodman.
Fără a mai intra în alte detalii, nu-mi rămâne decât să vă spun că finalul (foarte suprinzător de altfel) o să vă facă să vă gândiți la Ziua Cârtiței, iar la Llewyn ca la un altfel de Lebowski. Dacă cel din urmă era supus și își accepta condiția, folkistul nostru încearcă totuși să-și pună viața în ordine. Una peste alta însă, Inside Llewyn Davis e dovada clară că, de fapt, fraților Coen le este imposibil să scoată un film prost pe piață. (Radu Uszkai)
***
Spre deosebire de colegul meu, eu nu o să vorbesc atât de mult despre Llewyn Davis, ci voi aborda un subiect pe care îl stăpânesc mult mai bine decât cinematografia: pisicile. Inside Llewyn Davis, în ciuda numelui, scenariului și a timpilor petrecuți pe ecran, este un film despre cum ne influențează viața pisicile, în general, și motanii portocalii, în cazul particular al lui Llewyn.
Dacă vă veți uita cu atenție la noua producție a fraților Coen, veți vedea cum acțiunile protagonistului sunt, mai tot timpul, sub imperiul mâței. Principiul este următorul: cu cât e mâța mai departe de casă, cu atât mai tare o ia razna existența și-așa bizară a cântărețului de folk. De fapt, cred că asta e și cheia principală de interpretare a filmului: dacă nu ai o pisică cu tine permanent, fie că ești în metrou, mașină sau în Ferentari, riști să ai parte numai de dezamăgiri și necazuri în viață. Însuși frații Coen au declarat (pe bune!) că erau îngrijorați de faptul că în noul lor film nu se întâmplă mai nimic, așa că au decis să bage și o pisică acolo, ca povestea să aibă totuși un fir narativ.
Frații Coen glumesc, bineînțeles, la fel cum glumesc și eu, ca doar de-aia țineți în mână Academia Cațavencu, dar e un sâmbure de adevăr în toată discuția asta despre rolul pisicii din Inside Llewyn Davis. Pe lângă faptul că mai presară umor peste atmosfera melancolică a filmului, motanul portocaliu chiar e un simbol pentru calea rătăcită pe care merge eroul principal. Ca motanii care fug de-acasă ca să se întoarcă după câteva zile, Llewyn umblă brambura prin New York în căutare de bani, succes, muzică, ceva – nici el nu știe exact ce – și, la final, ajunge, de fiecare dată în același loc. Mai mult, cine are motan acasă va recunoaște cu ușurință toanele de artist care-l strică pe folkistul fictiv al celor doi Coeni.
Un lucru e clar, însă: dacă drumul lui Llewyn Davis către lumina reflectoarelor este unul accidentat, actorul Oscar Isaac pare să-și fi deschis o autostradă către Oscaruri. (Mihai Cernea)
Publicat în AC, nr. 48
