Chérif și Said Kouachi, proaspăt reîntorși din Siria unde s-au jucat de-a Islamul cu soia, au ales să-și pună în practică teoria urii învățată acolo. Dracul s-o ia de religie transformată în politica scursurilor societății. "Islamul" acesta este doar un pretext pentru tot felul de indivizi certați cu munca, indivizi fără căpătâi, interlopi, pești, drogați. Deci nu blamez religia – în schimb trebuie blamați "preoții" acestei religii – majoritatea niște păduchi ca și păduchii noștri – care nu-și transmit corect "învățătura".
De asemenea ar trebui dați cu capul de pereți acei indivizi (mai ales jurnaliștii) care au ajuns la concluzia că violul se poate justifica prin îmbrăcămintea provocatoare a victimei. Și asta împreună cu idioții care găsesc terorismului justificare ca ripostă la jaful corporațiilor imperialiste șamd (spume demne de Lenin și Stalin).
De ce nu blamez religia, ci pe "preoții" acesteia? Deoarece niște păduchi fără căpătâi se folosesc de alți păduchi fără căpătâi pentru a-și câștiga existența propovăduind ura. Și la fel este peste tot unde se propovăduiește ura, inclusiv în România – poate i-ați uitat pe ortacii lui Ion Iliescu (inclusiv cei de la IMGB și tembelele de la APACA).
Din păcate, în mai 1991, am avut ocazia la modul personal să-i văd manifestându-se împotriva expoziției mele de caricatură deschisă la Librăria Universității. La insistențele gloatei, care-l avea drept Profet pe Ion Iliescu și "religie" FSN-ul, a venit poliția și mi-a desființat expoziția la 5 minute de la vernisare. Am avut ocazia să le văd ochiul bulbucat și spuma la colțul gurii "islamiștilor" lui Ion Iliescu care orăcăiau împotriva blasfemiei de-al fi imortalizat pe ipochimen în diversele ipostaze a carierei sale (care pentru mine este o imensă dâră de sânge și o stivă de cadavre).
Aveți aici (luat din carte) consemnat evenimentul de către un prieten scriitor clujean (mai umorist de felul său):
Vremuri prea tulburi în anul 1991 trăia şi ziarul „Atlas Clujul Liber”. Pe redactorul șef Victoraş îl măcinau o mulţime de talente ciudate şi tulburi precum vremurile de care vorbirăm. Prin nu ştim ce minune duhul lui Picasso poposi pentru scurtă vreme tocmai în capul grăsuliu a lui Victoraş şi lumea multă care de obicei trecea impasibilă sau chiar mofluză pe lîngă vitrinele librăriei „Universității” se opri dintr-o dată paralizată şi cu gura deschisă a behăială: vitrinele erau pline cu desene semnate de „micul Picasso” Victoraş, desene în care lumea ameţită de pe trotuar se regăsea într-o turmă de oi pline de supuşenie şi simpatic de proaste, turmă ce se îndrepta molcom spre staulul în chip de urnă de vot a partidului neocomunist de la putere. Jignire curată. O fostă muncitoare de la „Clujeana” leşină cînd îşi recunoscu chipul într-un desen în care ea cotrobăia cu mîna printre gunoaie iar tovarăşul secretar general al partidului, Ion Rînjilescu, striga a gijă şi ocrotire părintesc-tovărăşească: „Daţi-i o linguriţă! Daţi-i o linguriţă!”. Într-un alt desen – un neruşinat plagiat al picturii lui Goya, „Împuşcarea răsculaţilor în noaptea…” – era zugrăvită armata română trăgînd într-o mulţime de oameni care striga inutil: „Armata e cu Noi!, Armata e cu Noi!”. De ciudă, un bătrîn pensionar îşi izbi ochelarii de trotuar şi strigă să fie anunţată de urgenţă platforma industrială a oraşului, „C.U.G.- ul, măi frate!, ca să vie să facă ordine în oraş şi să-i mute gura lui…” Cui? Lui Victoraş-Pictoraş!. Femeile-elefant, vînzătoarele desigur, au demontat expoziţia cu cel mai scurt timp de expunere: cinci minute! Doar o vitrină a crăpat dar nu de indignare ci de la o bucă de elefant ce alunecase pe o carte semnată Pavel Coruţ. După acest scurt eveniment, lumea a răsuflat uşurată şi s-a împrăştiat mulţumită. Doar un singur pensionar a mai rămas aţintit locului. Un bătrîn revoluţionar pe nume Derius. Lui nu, nu-i plăcuse scena la care asistase, „Nu-i firesc să se întîmple aşa”, gîndea el cu voce tare, şi brusc se posomorî a triste aduceri aminte: „Doamne, o, Doamne cît îţi mulţumesc c-ai fost alături de mine c-acuma-s teafăr şi nesclerozat… Aici, tocmai aici, destinul şi Tu, Doamne, aţi hotărît să devin Erou… Cumplit a mai fost”, murmura pensionarul ştergîndu-şi ochelarii aburiţi de emoţie…” Armata trăgea dinspre Conti iar eu m-am lăsat trîntit de Tine pe trotuar… Formă şi putere şi salturi de broască mi-ai dat, Doamne, ca să pot scăpa de măcelul cumplit la care eram supus. Făr’ de Tine, Doamne, n-aş fi avut curajul şi puterea să fug… Cît bubuiturile nu mai conteneau, o clipă Doamne, numai o clipă, Te-am părăsit. În salturi grele şi privind la Lupoaica latinităţii noastre din apropiere, am invocat alţi zei, ci nu pe Tine Doamne, să mă metamor… să mă transforme întru al treilea frate a lui Romulus şi Remus şi să mă lase Lupoaica să-i sug de la o ţîţă şi să mă ocrotească de cel rău, să fim cei trei fraţi: Romulus, Remus şi Derius… că şi Ţările Române-s trei. Da’ Tu n-ai lăsat să fie aşa. Că milă Ţi-a fost şi ai oprit gloanţele şi eu după o oră m-am putut ridica ca Om şi m-am suit în Dacia din spatele Lupoaicei şi m-am dus cîtă casă. Mulţumescu-Ţi Ţie Doamne pentru tot ce-ai făcut pentru mine…”, mai zise, ştergîndu-şi lacrimile de pe obraz şi de pe legitimaţie, pensionarul revoluţionar. (Dan Trif)
De aceea și eu sunt Charlie!
