Am fost aseară, puțin sceptic la concertul Hugh Laurie de la Sala Palatului. Într-adevăr, îl mai auzisem cântând, nu live, că cine ar veni din primele turnee în România, și mi s-a părut o încrucișare engleză dintre Ray Charles și un Willie Dixon cu accent de Birmingham. Charismatic și cu dexteritatea unui medic la clapele pianului, Hugh mi-a spulberat dubiile și a demonstrat, cu argumente cât se poate de seriose că este, într-adevăr un doctor House al pianului. Un doctor care a interpretat timp de o oră și ceva, poate mai mult cel mai clar și mai natural blues pe care l-am auzit vreodată.
Concertul, în sine, a fost un spectacol muzical care a acoperit mai multe palete. Country, blues și folk au răsunat din interiorul pianului, acompaniat de instrumentalul aproape perfect al The Copper Bottom Band. Împreună, doctor casă și orchestra din dotare au mânat, ca niște păstori adevărați oile șugubețe ale notelor muzicale. Au cântat bine, foarte bine dacă e să dau cărțile pe față, și au reușit să-mi schimbe percepția asupra blues-ului, eu fiind un nimfoman al rock-ului aniilor 60-70.
Și dacă e să continui cu gluma tangentă cu subiectul, concertul Hugh Laurie s-a potrivit perfect cu finala mică Olanda-Brazilia. O finală mică în care, cred și acum, Olanda i-a cântat Braziliei o nouă baladă după cea interpretată de Germania, cu aceeași pricepere cu care Hugh Laurie a cântat publicului român blues, folk și country mai bine de o oră.
