Am fost la Hobbitul (The Hobbit: An Unexpected Journey) pe viscolul ăla, cauzat de nu știu ce ciclop, ciclon, ciolan sau ceva de genul ăsta venit de la bulgari. Știam despre ei că fac castraveciori murați, dar nu știam că se ocupă și cu vreme nasoală. În fine, o să vă întrebați cum mama lui Sauron să te duci la Hobbitul pe vremea aia. Sincer, asta mă întreb și eu în timp ce scriu rândurile astea, însă există o explicație destul de credibilă, cred. Niciunul dintre colegii mei n-a vrut să se ducă la hobbiți, iar a doua zi trebuia să predăm revista. De asemenea, eu eram singurul care voia să vadă filmul și m-am gândit că săptămâna viitoare nu mai am când să-l văd. Și parcă ar fi fost nu știu cum să intru în noul an (2013) fără să văd unul dintre cele mai așteptate filme ale anului (2012). Sunt convins că se crea un soi de paradox, ceva. Mai mult, venea și Apocalipsa și nu puteam să mor fără să văd Hobbitul.
Turism Cinematografic
Acum ceva vreme v-am povestit cum am îndurat trei ore de Cloud Atlas. Ei bine, Hobbitul are tot în jur de trei ore. Din cele două periple consecutive la cinema am dedus două lucruri. În primul rând, ăștia nu mai știu să facă filme scurte. În al doilea rând, trebuie să învăț să citesc în mod corect durata filmelor. Am aflat prea târziu că cele 166 de minute ale Hobbitului nu înseamnă o oră și 66 de minute… Dacă sunteți familiari cu opera lui Tolkien, atunci știți că Hobbitul a fost scris înaintea trilogiei Stăpânul Inelelor și, evident, acțiunea se petrece înainte ca Frodo Baggins să arunce Inelul în Muntele Osândei (da, traducerea în română este ca un basm de Petre Ispirescu). Personajul principal este Bilbo Baggins, unchiul lui Frodo. N-am reușit să termin de citit Hobbitul pentru că mi s-a părut foarte plictisitor, și asta pentru că personajele principale sunt hobbiți, așa că nu știu dacă filmul urmărește povestea cărții îndeaproape. Iar regizorul Peter Jackson a făcut modificări considerabile și în trilogia Inelului. Filmul începe cu Bilbo care este abordat de celebrul vrăjitor Gandalf și convins să plece cu el și 14 gnomi spre Erebor. Liderul gnomilor este regele de drept al Ereborului, un regat străvechi al gnomilor, din care au fost alungați de dragonul Smaug. Cine e dragonul, de unde vine și ce vrea de fapt n-am înțeles. Important e că gnomii vor să-l alunge pe Smaug și să-și revendice bogățiile din Erebor. De aici începe o aventură tipică pentru un astfel de univers. Banda noastră de eroi se întâlnește cu troli, goblini, orci, elfi, Gollum și un vrăjitor dependent de ciuperci halucinogene. Și cam atât. Fanii dragonilor o să fie și ei dezamăgiți, căci Smaug este foarte timid. Ca să nu vă faceți prea mari iluzii, filmul se termină brusc cu mult înainte să se ajungă în Erebor. Pentru că filmul face parte dintr-o trilogie. Problema Hobbitului este însă alta. Filmul e pentru copii. Un fel de desene animate cu oameni. Dacă Stăpânul Inelelor presăra glumițe tocmai pentru a mai tăia din atmosfera întunecată, Hobbitul introduce câteva scene mai dramatice doar ca să nu fie catalogat drept comedie. Actorii își fac treaba excelent, iar imaginile cu peisajele din Noua Zeelandă, împodobite pe ici, pe colo cu câte vreun pixel albastru, sunt superbe. Coloana sonoră, de asemenea, chiar dacă au reciclat mult din prima trilogie. Însă nu aveam nevoie de încă un Shrek. În concluzie, dacă ești fan al primei trilogii, vei fi dezamăgit. Dacă ești adult, Hobbitul o să ți se pară, cel mult, o reclamă scumpă și bine gândită pentru Noua Zeelandă.
Publicat în AC Nr. 52.
