Namaste: casta copywriterilor e sortită pieirii

de Luca Dinulescu , 04 octombrie 2012
namaste

La răstimpuri bine alese, cultura indiană dă peste cea românească. Bine, odată cu primii muzicanți strămutați la bairamurile boierilor valahi, sau chiar și mai devreme, se poate spune că a dat peste noi definitiv. A rămas, cu alte cuvinte, aici așa cum au făcut rușii când s-au instalat cu bocancii direct în Europa de Est, drept care o admirăm zi de zi pe stradă. Ce spun însă, de fapt, este că, din când în când, cultura indiană dă chiar și peste literatura autohtonă, iar cel mai cunoscut și probabil și cel mai elocvent exemplu în acest sens este Mircea Eliade.

De curând totuși, fascinația maharajahilor a lovit un tip care avea o viață, s-ar putea spune, banală. Adică era copywriter într-o agenție de publicitate, unde scria sloganuri pentru produse care nu-l interesau și, în general, făcea cam ce fac publicitarii cel mai bine: mințea lumea cu nerușinare. Azi așa, mâine așa, până când după vreo 11 ani s-a hotărât omul că nu mai poate să înghită atâta stricăciune și, cu bănuții strânși la ciorap, s-a cărat în India. Gândul pentru literatură însă îl mânase de la spate, din câte ne dăm seama, în tot acest timp, sau, cel puțin, asta reiese din cartea pe care a publicat-o la întoarcere.

Ea se intitulează, simplu, Namaste – Roman de aventuri spirituale în India, iar pe tip îl cheamă Sega, o prescurtare de la Segărceanu. Acuma, na, sigur că un asemenea titlu poate stârni nemulțumirea unora dintre noi, obișnuiți cu copertele cărților de gen din librăriile ezoterice – despre ce poate să fie un roman cu acțiunea în India dacă nu despre aventuri spirituale, duh? Pogorându-te însă asupa poveștii, realizezi că tipul are foarte mult bun simț, atât literar, cât și în ce privește propria persoană, pe care a pornit, de altfel, s-o dezgroape în această călătorie inițiatică de nenumăratele straturi de minciuni adunate de-a lungul vremii. Insist totuși asupra dreptei măsuri literare, mai ales pentru că acesta este un roman care a făcut să strâmbe din nas mulți dintre autorii așa-zişi consacrați de la noi, cu texte de genul cine-i, bă, ăsta, s-a trezit și el acuma scriitor? Sau: ce-i, bă, poșirca asta însiropată, așa se scrie literatură?

Dacă totuși reușiți să vă păstrați cât de cât deschiși, veți observa însă nu numai că ce povestește Sega din India este foarte interesant, mulți dintre noi neîntâlnindu-se cu asemenea experiențe cât e viața de lungă, dar și că unele scene sunt absolut memorabile. Aruncat în nebunia ashramului lui Osho, gurul care era atât de sfânt că, asemenea lui Chuck Norris, nu s-a născut și nu a murit, ci a vizitat planeta Pământ între anumiți ani, autorul percutează cu niște asemenea descrieri ale bigoților care colcăie pe-acolo și ale obiceiurilor cel puțin dubioase pe care le au, încât reușește să-și așeze opera într-o categorie rarisimă: a cărților care trebuie citite neapărat. Vă asigur că și latura spirituală a poveștii este cel puțin interesantă, profunzimea fiind, de altfel, capitolul la care Sega excelează de-a dreptul.

Închei spunând esențialul: să-ți fie rușine, Eugen Simion. Pune mâna și citește. Sau altfel spus: sper că Mircea Cărătărescu e fericit acum. Și poate și Bogdan Naumovici.

Lol.

 

Comentarii

+