Publicat inițial în 2011 și retipărit în 2013, romanul Viața lui Kostas Venetis de Octavian Soviany a fost una dintre cele mai bune cărți ale anilor trecuți.
Acest Venetis, Străinul, se înscrie într-o paradigmă. Aceea a monologului, a singularității ca să mă exprim cu alte unelte. El (se) situează acolo unde puținul din lume e cel mai puțin: în margine, la limită, pe tăișul lumii – folosind plasticitate împrumutată de la autor. Discursul lui, care pe mine ca lector mă ține legat și mă surprinde oarecum, ține tocmai de tendința lumii actuale de a se înstrăina (și revenim la venetic, la Străin), de a se izola și a erupe tocmai în puținul limitei. Nu vreau să-l critic pe Kostas, nu e cazul, vreau doar să subliniez că acest marginalism al personajului încadrat face casă bună cu atmosfera monologală, cu izolarea aproape programatică a lumii în care trăim. Văd deci accesele lui gnostice, deloc îndepărtate de cele din Hesperus (al lui Ioan Petru Culianu), de bună samă, ca pe o încercare de evadare dintr-un ciclu de opoziții care se dovedesc nefuncționale. Pentru că nimic nu e mai aproape de sufletul lecturii decât opoziția și nimic nu leagă cetitorul mai bine de opera decât revolta, iată-mă citind: La început dezlânate, amintirile mele au prins apoi să se lege și să se limpezească, așa cum ți le istorisesc ție acum.
Așa spune textul, dar desigur în acest fals al amintirii vom mai găsi alte și alte cute, ascunzișuri, tainițe. Textul, aparent clasic, nu face decât să ne poarte împreună (așa cum îl poartă și pe scriitor, poți spune singur care dintre ei) printre întâmplările cusute aici. Nu e deloc o povestire la persoana I, nu e un roman (preapost)modern, autoficțional cum i se spune. E o construcție clasică, una cu cheie:
Iar dacă unele dintre aceste întâmplări s-au petrecut doar în închipuire, ele țin tot de povestea lui Kostas Venetis, căci ce e fiecare dintre noi, fiule, altceva decât o poveste închipuită de Dumnezeu?
Ajungem așadar în proiecție, în fascicolul unei povești singularizate dar, cum spuneam, deloc autentificate la persoana I. Suntem închipuire, pe nivelul I al discuției suntem plăsmuire, dar suntem poveste: una spusă de Logos, în ciuda realității parcă. Suntem ceea ce suntem tocmai prin aceea că suntem plăsmuire, aici e jocul fără nicio miză pe care îl regăsim, mereu și mereu, în lipsa de profit a jocului celui povestit. Exact cum Venetis nu câștigă pentru sine dar pune totul în joc, textul este lăsat în sarcina unei închipuiri ce nu poate fi judecată.
Așa că tu trebuie să pui totul pe hârtie, fără să schimbi nimic și fără să adaugi ceva de la tine…
Acest pasaj străbate întreg textul, el motivează stilul și ritmul, el garantează autenticitatea plăsmuirii și legiferează în text, face loc unei justiții oarbe a Talionului și ține sensibilitățile sub control tocmai prin exacerbarea imaginii. De câte ori se repetă acest pasaj în text? Asta e o întrebare bună. Naratorul nu schimbă nimic, nu adaugă nimic de la sine, el e doar cronicarul unei vârste așezate sub semnul imaginarului și al unor legi de nimeni știute în afară de câțiva inițiați ce locuiesc tot în interiorul scriiturii, nicidecum în realitate. Naratorul nu are voie și nici nevoie să adauge lucruri, dar tocmai acest îndemn se repetă halucinant în carte și mă pune pe mine, lectorul, în poziția de a adăuga text în text, de a suprascrie de fiecare dată când, firește, ceva nu îmi convine. Soviany mă invită astfel, subtil, să creez împreună cu el o textură pe care, fără nicio părere de rău, o vom rupe la următoarea apariție a pasajului acestuia. De fiecare dată revenim în ficțiune, ștergem orice ar veni din afară și urmăm doar drumul narațiunii, nesmintit.
Nu mă gândisem niciodată până atunci că povestea lui Kostas ar fi putut să fie o născocire. Și n-o pot crede nici astăzi, chiar dacă uneori mi se pare că descopăr multe nepotriviri între cele povestite de dânsul și cele pe care le-am aflat pe urmă din cărți.
Iată și cartea, la plural. Cărți. Referința absolută, fără nicio referință. Fără măcar o îndrumare minimă, exact cum ne-am fi așteptat. Cărțile apar pe urmă (cocoțate pe roman?) și dezbat ceva ce nu mai poate fi dezbătut, exact cum ar putea de fapt să facă orice demers critic. Cărțile nu sunt relevante decât în măsura în care ele constituie o miză, firește:
Adevărul este că nu știu nici acum, când mă apropiu de bătrânețe și port o rasă călugărească, cine a fost bărbatul acesta ciudat, care murea în brațele mele încercând să-și ducă povestea până la capăt.
Miza vine în același paragraf. Viața? Nu. O poveste. Plăsmuirea de mai sus, una care trebuie spusă pentru că textul trebuie să meargă până la capăt și singurul remediu împotriva uitării e scrisul. Aș putea trimite de aici direct în infinitele involuții ale Diseminării, aș putea rezolva textul prin referințe culte, dar nu o fac. Vocea ascunsă după scris moare în brațele celui care scrie, dar moare lăsând o urmă: viața. Un paradox, ca de obicei, același care pune tot romanul, la începuturile lui, sub semnul opozițiilor și îl jură (cu sensul vechi al cuvântului) unei structuri pliate pe o serie de opoziții. (Aici nu mai pun text, cititorul e rugat să caute singur pentru a înțelege jocul textual.)
Pasajul despre care fac grăire se încheie cum a și început, dar semnul întrebării e de astă dată vizibil, scris pe pagină:
Ce s-ar fi ales oare de mine dacă nu l-aș fi întâlnit niciodată pe Kostas Venetis?
Cititorul, treptat, se apropie de însăși făcătura și subsolul textului. Nu prin analize semantice și structurale deosebit de adânci și la rigoare prea prețioase, ci prin preluarea stilului si ritmului. O tentativă, sa-i zicem, mallarmeana, da, dar o tentativa grea și peste măsură îndrazneață – una care trimite (și) critică în psihoza scriiturii și in nevrozele personajului.
… am început să refac povestea lui Kostas Venetis. Mă străduiam să redau întru totul, fără să las deoparte nimic și fără să adaug nimic de la mine, cuvintele acestuia, deși uneori simțeam că în firul istoriei se amestecă anume crâmpeie străine și că, povestindu-l pe Kostas, mă povesteam în același timp și pe mine…
Iată de unde reluăm. Din țesătura textului, firește, de acolo de unde romanul ne lasă să citim adevărata lui față. E una improbabilă și, firește, se slujește din nou de formula repetitivă pe care am arătat-o ca revenind de mai multe ori prin carte. La începutul ultimei părți firul istoriei devine ușor neclar, capătă crâmpeie străine, capătă alteritate așadar. Lupta cu identitatea pare să se fi încheiat, devenirea întru rău a personajului narat e completă acum, rămâne să vedem deznodământul. Dar mai așteptăm până acolo. Iată încă un indiciu:
Nu știam pe atunci că nimeni nu poate istorisi, cu vorbe întru totul aidoma, de două ori aceeași poveste.
Nu mai am nicio îndoială că trebuie să mă îndoiesc. Sunt în plin raționament despre scriitură, despre poveste. Sunt în încleștarea dintre autor, scris, poveste și actul povestirii. Ritmul evenimentelor crește, totul începe să se amestece, unele crâmpeie din viața lui Venetis vin și se așează în explicație. Autorul și naratorul, cele două personaje centrale ale cărții, intră în conflict:
Eram acum ca doi dușmani, nevoiți să împartă aceeași celulă de închisoare și nevoiți să împartă și aceeași poveste.
Dar unde e forța? Ce îi leagă pe cei doi? E povestea o obligație? Obligația de unde vine? Pot să mai întreb, pot să mă mai pun și pe mine în complicațiile textului? Vedem obligația ca pe un soi de hegemonie a textului, o necesitate care nu poate fi ștearsă cu nimic din textura romanului. Dacă nu discutăm despre actul scrierii și despre poveste, rămânem cu un roman prea simplu și sunt sigur că nu acesta a fost scopul. Până la urmă Viața lui Kostas Venetis cred că se vrea o specie de lecție a spunerii unei povești – deopotrivă cu lecția scrierii ei. Iată încă un pasaj:
Cu vremea, povestea lui Kostas Venetis se prefăcea tot mai mult într-o poveste inventată de mine.
Aici nu mai avem voie să ne îndoim, ochiul lucid al celui ce scrie ne lasă să intrăm în spectaculosul fals al narațiunii. Devine Kostas doar un motiv de a face roman, devine el doar un personaj sau, încă o dată, avem de-a face cu un artificiu retoric menit doar să ne țină atenți la text?
Finalul cărții, aparent clar, ne lasă între ceva și nimic, între cele două ipostaze din fraza care construiește povestea. Etica poveștii (și a personajului) ni s-a arătat în întregime, suntem în plină opoziție și tocmai de aceea jocul poate duce oriunde, niciun drum nu e interzis și nicio cale nu e obligatorie.
Mai trebuie spus ceva, în încheiere. De fapt, am rămas cu cartea pe masă vreo săptămână și am încercat doar să mă bucur de lectura ei, fără să mai încerc să schițez nimic. Am încercat să îl trăiesc pe Kostas, dar fraza de mai sus m-a deturnat. Iată că pe finalul textului conflictul narativ se dezleagă, aflu (ușor dezamăgit) cine mi-a spus tot (cu condiția să se poată spune tot despre ceva, așa cum zice și textul).
Am rămas cu o întrebare, cu o posibilă rețea. O schițez aici: malahie, Mallachia, Mallachi. Nici măcar nu voi face trimiterile, sunt evidente oricui, dar de aici putem porni pe mai departe o discuție despre semnificația pusă cumva în tensiune în text: între devenirea personajului, malahie și recursul la corp ca singură explicație a lumii, subtilitatea acestui cuvânt repetat în toată cartea deschide un dialog. Malahie – sămânță sau trimitere la ceea ce pot fi cele două surse virtuale ale textului, rețeaua pe care el se țese: o continuare fără continuare, un întreg care se schițează în ratări și care recurge la corp pentru a rezolva problemele spiritului.
Proza aceasta a lui Soviany se întinde, deci, mult dincolo de sugerata poveste a unui personaj. E o falsă istorie aici, de vreme ce:
Din orice poveste care se termină se naște mereu o altă poveste.
Romanul acesta este una dintre cele mai acute critici sociale pe care le-am citit în ultima vreme. De aceea îl recomand spre lectură, îl recomand ca pe o specie de uriașă metaforă a lumii în care trăim, ca pe încă o mărturie a faptului că, la limită, istoria (orice istorie) nu e atât de diferită de la un veac la altul.
De aici încolo trebuie să vă las să citiți, deși ar mai fi multe de spus. Nu vreau să deschid eu o nouă poveste, una care ar putea rata tocmai cursivitatea textului și ar putea să pună pe oricine pe căi greșite.
Așadar: Viața lui Kostas Venetis, Editura Polirom, 2011, 2013.
* Aflăm, din surse mai mult decât credibile, că domnul Soviany a predat spre publicare un alt roman. Numele acestuia: Moartea lui Siegfried. Editura: Cartea Românească. Așteptăm.
