Teodora Enache, cântăreață de jazz: „Există o lume nevăzută care leagă matematica și muzica”

de Gabriel Tudor , 15 ianuarie 2017
Teodora Enache, cântăreață de jazz: „Există o lume nevăzută care leagă matematica și muzica”

Într-o Românie în care maneaua și „nebunia lui Salam” răsună aproape la fiecare colț de stradă, să cânți jazz poate părea chiar o nebunie. Și totuși mai există persoane temerare care au acest curaj nebunesc, de a cânta împotriva curentului, de a încerca să educe gusturile și a face muzică bună. Una dintre aceste persoane este cântăreața de jazz Teodora Enache, o voce de excepție, mai apreciată, din păcate, pe alte meridiane decât la noi. Ce crede Teo despre muzică, oameni și viață, vă destăinuie chiar ea, în rândurile ce urmează.

Știu că ești absolventă a Facultății de Matematică și ai lucrat și ca profesoară de matematică. Ca să fim în ton, te-aș întreba: există vreo paralelă între matematică, profesia ta de bază, și jazz, marea ta pasiune?

La prima vedere, răspunsul este ”Da, sigur, rigoarea matematicii creează acea structură de care muzica are mare nevoie, etc, etc”. Mergând mai adânc, răspunsul nu mai este atât de simplu… Pitagora a știut, Bach a știut, Celibidache a știut, Hesse a știut: secțiunea de aur, uimitorul număr phi… Toate acestea, cred, sunt răspunsul. Eu abia acum descopăr aceste lucruri și sunt fascinată. E o altă lume… Da, există o lume nevăzută care leagă matematica și muzica.

De ce ai ales tocmai jazz-ul și nu alt gen muzical, mai „bănos”, să zicem așa?

Tu crezi că eu am răspunsuri la toate? Dacă nici nu l-am ales? Dacă jazzul m-a ales pe mine? Totuși, de un lucru sunt sigură: am cântat întotdeauna ce am iubit. Nu am ales din nici un considerent mental muzica pe care am ales-o. Sunt o pasională, am un entuziasm nesfârșit… Când iubesc o poveste, o internalizez și iese prin muzică... De exemplu, alesesem deja să cânt jazz, și se știe ce curaj îți trebuia să cânți jazz în acei ani… Nu aveam casă, uneori nici morcovii din frigider nu ajungeau, dar crezi că am scris vreodată despre asta în jurnalul meu? Niciodată! În schimb, scriam în detaliu despre muzică, despre ceea ce descopeream pe această cale, despre ambițiile, dorințele, visele mele… Dar nu despre faptul că nu aveam cu ce mă încălța și totuși cântam în cel mai luxos club din București - Carioca… Îmi puneam jeanșii( unicii), ghetele și toți ziceau că-s extravagantă și mai băiețoasă... Nici măcar la dorințe nu mi-am pus că vreau să mă îmbrac altfel…Singura mea dorință era să cânt mai bine… Deci, s-a întâmplat că am făcut mare pasiune pentru jazz și asta mi-a dat un avânt fantastic! Sunt convinsă că, dacă aș fi iubit cu adevărat footbalul, aș fi ajuns o mare footbalistă!... Acum, serios vorbind, dacă ai pasiune și entuziasm e mare lucru. Iar dacă poți aduce și soare în sufletul oamenilor cu pasiunea ta, ești binecuvântat!  Și mai cred că am fost înzestrată cu ”sămânța jazzului”, fără ca eu să știu că asta se cheamă jazz…de mică făceam lucrurile ”jazzistic”, chiar dacă era vorba de muzică sau nu…Și astfel, sămânța creștea în mine și eu o udam zilnic, neavând nicio cultură muzicală, nici măcar jazzistică. Când am început să cânt, auzeam prima oară jazz…De altfel, chiar am declarat celebri reviste Jazz Hot Magazine, din Paris – cea mai veche publicație de profil din lume – că eu am descoperit improvizația… nici măcar nu eram fan de jazz, dar îmi compuneam cântece, versuri și le cântam…de fiecare dată altfel… Îmi era și ciudă că nu reușesc să rețin melodiile așa cum erau ele… mereu sufereau schimbări.

Ce-i trebuie unei artiste pentru a deveni o bună cântăreață de jazz?

Aici trebuie delimitate lucrurile. Artiștii sunt păsări foarte rare… Sunt multe cântărețe de jazz fantastice, fenomenale, în domeniul improvizației, pe zona showului și a prestației muzicale, voce, etc… Jazz ul se învață acum în școli  zic și eu, ca bătrânii: ”Ei, pe vremea noastră abia dacă găseam o bandă cu muzică…un disc pe vinil”… Am stat vreo lună la New Orleans și am mers în școlile de jazz. Asta grație programului International Visitors, susținut de  guvernul american, prin care se crea o punte între culturile noastre… Devenisem un fel de ambasador al Doinei în SUA, așa că am vrut să văd sistemul lor educațional în jazz, mai ales. Ce să-ți spun? Am fost fascinată: copiii ăia învață să cânte precum Charlie Parker de la 15 ani… Ce mai vrei? Și au tot ce le trebuie pentru asta: profesori dăruiți, devotați, manuale, muzică, exemplificare… ce poți să ți mai dorești? Cântărețele învață scatul de mici, știu să mimeze  emoția, să râdă cu publicul, să improvizeze în toate manierele cerute…Învață, adică dau examene la asta… îți dai seama ce noroc, ce frumos să îți trăiești tinerețea învățând să cânți jazz? Dacă am fost vreodată invidioasă în viață, atunci am fost… Acum, pe de altă parte, a fi artist nu se învață în școală, în pepinieră de vedete… Aici, situația este foarte simplă dar și foarte complicată în același timp: ești artist sau nu. Punct. Nimeni nu te poate învăța asta. Te naști cu asta sau nu. Poți fi un tehnician desăvârșit, dar a fi artist e cu totul altceva. Johnny Răducanu a fost mare artist, cum peisajul nostrum jazzistic nu a mai avut și mult timp nu o să aibă. Și unii muzicieni  maturi, dar și cei tineri, care abia deschideau ochii, îl judecau că nu respectă o armonie scrisă…că el cântă cum simte el, când vrea el… El auzea cu totul alte armonii.

Unii spun despre jazz că este un continuu experiment, care poate recrea orice alt gen muzical. S-a făcut jazz după muzică lăutărească veche, dar crezi că s-ar putea face și după manelele din ziua de azi?

Vezi, de-asta mi-e teamă: că se va naște vreun geniu care să pună manele pe jazz!  Și să se găsească apoi și vreun bun ”grădinar” (domnul Horia Patapievici zice, foarte frumos, că românii au un enorm talent, dar ce le lipsește e un grădinar care să știe să-i îngrijească și să îi vândă). Deci, dacă s-ar găsi și un grădinar bun, care să miroasă câștigul, cine ar râde la urmă?

Ești, ca orice artist român cu adevărat valoros, mai cunoscută și mai apreciată în străinătate decât în România. Nu știm să ne respectăm valorile sau jazz-ul e o muzică prea sofisticată pentru mitici?

Am ajuns să cred că, în clipă de față, noi, românii suntem ca o turmă de oi care și-a pierdut total direcția și identitatea… Nu avem modeled, la TV apar tot mai mulți care strigă tare în numele prostului gust, poporul află ce se poartă anul acesta și acționează că atare…Vine altul și strigă altceva, suntem derutați, dar  mergem după cel care strigă mai tare… Așa mi-s de dragi românii, că așa i-aș lăsa un an de zile fără televizor, fără radio și fără să citească nimic de pe piață! Întâi și întâi, i-aș învăța să se roage. Pentru copiii lor, apoi pentru ei, apoi pentru prietenii lor. Le-aș face o spălare de creier cu lucruri simple, învățate de la bunici, i-aș dezvăța de tot huzurul și le aș recommanda pâine cu sare și apă, pentru o bună detoxifiere. Și așa ne-am aminti  cine suntem noi, ca ființe umane, ne-am aminti ce  ne-am propus când am venit pe acest Pământ…Trebuie să ne recâștigăm  și să ne redescoperim valorile noastre. Nu neapărat jazzul, în schimb doina, da!

Fiindcă ai adus vorba de doină, multe dintre piesele interpretate de tine sunt de inspirație populară. A fost greu să transpui pe ritmuri de jazz cântece ca ”Doina” sau ”Mocirița”? 

Prin 1991 se deschiseseră ”Lăptăria lui Enache” și apoi, cu timiditate, Club Nouveau, unde eu și Johnny cântăm doar de dragul muzicii. Johnny nu lua niciun ban, dar cânta să vină lumea. ”Să vină publicul tânăr, zicea el, să nu îl pierdem”. Ei bine, pe aceste două scene am avut un curaj fantastic de a aduce Doina pe scena jazzului. Înainte, se mai cântaseră teme folclorice în jazz, dar Doina nimeni nu îndrăznise să o cânte, adică nici o solistă vocală nu mai cântase în programele de jazz așa ceva. Eu am avut acest curaj. Atunci nu conștientizam ce se întâmplă, dar știam că în momentele în care cântam o Doină se deschidea o altă lume, unde mă simțeam centrată, știindu-mi cumva rădăcina, sălașul ei… E mare lucru să simți asta, în orice faci…sa îți simți rădăcinile. Te face să fii mai sigur…să nu uiți de ce ești acolo. Astăzi știu că Doina este o poartă către spații spirituale, acolo unde înțelegi că toți suntem UNUL. De aceea m am hotărât să port Doina cu mine în lume, oriunde aș concerta. Așa o și prezint în concerte, indiferent că este vorba de Montreux, Lugano, Ingolstadt, Ateneul Român, Teatrul Urania din Budapesta:   ”And now, I will sing a DOINA”.

Ai avut o colaborare fructuoasă cu regretatul Johhny Răducanu. Care a fost cea  importantă lecție pe care ai învățat-o de la acest titan al jazz-ului românesc?

De la Johnny, Dumnezeu să-l odihnească, am învățat două lucruri foarte importante: ”Nimeni nu e nimeni”, spunea el mereu, ca o lecție continuă de smerenie, și ”Bucuria este secretul. Fără bucurie, totul moare”.

Ai lansat anul acesta albumul ”Incantantions. Homage to Bela Bartok”, cu puternice influențe folclorice. Pe când un album inspirat de muzica lui Enescu, un compozitor la fel de îndrăgostit de folclorul românesc?

Nu știu. Niciodată nu mi-am propus mental ce va urma. Trebuie să îl descopăr mai bine pe Enescu, să încep să îl iubesc mult mult, cunoscându-l mai bine. Dar da, ar putea fi o idee superbă.

Cum ai simțit că este percepută România în străinătate? Muzica ta le-a schimbat într-un fel străinilor percepția despre noi?

Îți voi relata două experiențe interesante. Prima: eram într-un turneu în SUA, cu proiectul meu ”Rădăcini” și, după concert, a venit un american și mi-a spus: ”Sunt fascinat de România. Am vizitat-o, am cunoscut oameni de acolo și am citit mult despre români și România, dar mereu am simțit că lipsește ceva în cunoașterea mea…În seara asta am aflat veriga care lipsea. Îți multumesc!” Și a doua: în timpul unui turneu în Bulgaria, cu  Theodosii Spassov, după ce am cântat ”Incantații în Bela Bartok” a venit o pianistă americană la noi și a spus: ”Studiez Bela Bartok de ani mulți și îl iubesc foarte mult. Dar abia în această seară am înțeles ce l-a inspirat în Dansurile Românești…astăzi i-am descoperit rădăcinile”. Frumos, nu?

Fiindcă tot se apropie Sărbătorile, aș vrea să te întreb: când ne răsfeți cu un album de Colinde?

Poate nu sunt încă pregătită. Colindele au sfințenie, au puritatea aceea de care te apropii când bagajul ți-e plin și decizi să te întorci la simplu… E multă creativitate în mine și toate proiectele mele sunt atât de diferite, niciodată nu am timp să îmi duc un proiect la capăt (din punct de vedere managerial vorbesc), imediat îmi vine altă idee…Aici, apropiații mei mai ordonați mă ceartă. Dar nu e timp…curg ideile… De exemplu,veneam de la Las Vegas cu avionul, tocmai terminasem de înregistrat cu Benny Rietveld, o personalitate muzicală deosebită - directorul artistic al lui Carlos Santana și fostul basist al lui Miles Davis, cu nouă premii Grammy în panoplie… deci închisesem un capitol important și eram în avion, epuizată… și deodată a început să răsune o muzică în interiorul meu. Auzeam niște armonii foarte ”altfel”, foarte adânci, de parcă toți strămoșii doreau să vorbească în același timp. Am scos telefonul și am început să înregistrez, cântând tot ce auzeam. Așa a început perioada ”Incantațiilor”, doar astfel le-am putut numi. Peste cinci luni, eram în studio cu Theodosii Spassov și înregistram deja ”Incantations. Omagiu lui Bela Bartok”. Deci cam așa funcționează ideile…Nu eu le caut, ci ele vin.. Vor veni și Colindele, știu asta.

Ce-și dorește Teodora Enache de la anul 2017?

Din punct de vedere muzical, voi veni cu proiectul la care m-am implicat cel mai mult, de șapte ani încoace, proiect la care am compus muzica, am făcut scenografica și pe care l-am gândit în detaliu. Este, dacă vrei, tot ceea sunt eu astăzi sau ceea ce știu eu că sunt, un spectacol inițiatic, venind cu un mesaj foarte puternic, e drumul nostru de la carne la spirit, e bucuria de viață ce trebuie să ne însoțească mereu, e acceptarea, e iubirea. Fiecare se va regăsi în acest spectacol, care se va numi Profetul. Este un mesaj peste religii, e mesajul nostru de unitate, vindecarea minții prin muzică. Din punct de vedere muzical, al omului Teodora, cred că fiica mea, Maria, a sintetizat cel mai bine ce îmi doresc, când, de ziua mea, stăteam la masă cu toți cei dragi și fiecare îmi făcea urări, închipuindu-și ce-mi doresc cel mai mult în viață. Și Maria a spus: ”Eu cred că știu ce-și dorește mama cel mai mult pentru ea: să fim noi sănătoși și să trăim frumos”. Da, asta îmi doresc de la 2017, pentru toți ai noștri, pentru toți ai voștri (care știu, sunt mai deștepți ca ai altora!): să aibă puterea să se descopere pe ei, puțin câte puțin, să uite de toată „moda zilei de azi”, să meargă mai des în natură și să se întrebe: cine sunt eu? Cel care așteaptă mereu un semnal de la cei din jur? Să se întrebe și să-și audă sufletul cum le cere fărâme de vis, de bucurie pură și de lumină…

Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 17 (1216) - 21 noiembrie-4 decembrie 2016

Comentarii

  • Lupsa

    15 februarie 2017 14:42

    Real si sigur castigi part time. Cautam urgent operatori pe internet. Castigurile sunt foarte motivante. Lucrati acasa la dvs, la calculator, in timpul liber. Asiguram instruire gratuita si de cea mai buna calitate. Trebuie sa aveti varsta de 18 ani si cunostinte minime de navigare pe internet. Cereti acum detalii la adresa de email a unuia dintre coordonatorii echipei noastre onlineproiect86gmail.com

    raspunde comentariului
  • Teodora reprezinta o dovada in plus -inafara de manele si manelisti exista arta si artisti !

    16 ianuarie 2017 9:44
  • Teodora reprezinta o dovada in plus -inafara de manele si manelisti exista arta si artisti !

    16 ianuarie 2017 9:44
+