Vladimir Gaitan: “Nevoia de cultură este sinonimă, din punctul meu de vedere, cu nevoia de a respira”

de Maria Capelos , 22 decembrie 2016
Vladimir Gaitan: “Nevoia de cultură este sinonimă, din punctul meu de vedere, cu nevoia de a respira”

Actor al Teatrului de Comedie din București chiar de la terminarea Facultății de teatru, Vladimir Găitan ne-a adus zâmbetul pe buze jucând pe această scenă mai bine de 45 de ani, timp în care a interpretat nenumărate roluri și în filme, mai bune sau puțin bune, după cum îi place să spună.

De ce avem nevoie de cultură, de teatru? E un moft cultura asta, Vladimir?

Cultura nu e deloc un moft. Nevoia de cultură este sinonimă, din punctul meu de vedere, cu nevoia de a respira. Iar nevoia de a respira și nevoia de cultură fac parte din nevoile noastre absolut fiziologice. Cultura te influențează enorm numai în sensul bun al cuvântului, și mă refer la cultura aceea adevărată, la lucruri frumoase. Pentru că, din păcate, mai există și o subcultură care te poate influența și ea, dar în sens negativ. Și, din păcate, aceasta a căpătat proporții uriașe pe anumite domenii, unul dintre ele fiind zona muzicală, cu un impact puternic asupra maselor, în special asupra tinerilor. Și noi am avut muzica noastră, dar am fost generația Beatles și a Pink Floyd, o muzică a cărei valoare a fost dovedită de timp. Într-o seară, butonând telecomanda am văzut o emisiune în care un copilaș foarte talentat, de altfel, imita un cântăreț a cărui muzică era doar un urlet însoțit de multe strâmbături. Surprinzător, au fost multe comentarii favorabile și foarte elitiste în juriu, care explicau acele urlete ca fiind modalități de exprimare a furiei și nemulțumirii acelui cântăreț. Mie mi se părea doar ceva care nu avea nicio legătură cu muzica!

Cam la fel este uneori și cu arta modernă…

Cea care îți prezintă două tuburi și o roată de bicicletă pe post de opera de artă, din care nimeni nu înțelege nimic, dar la care se găsesc destui care cu un aer doct îți explică ce vrea să spună lucrarea. Mă uit cu un zâmbet la provocarea ta pentru că tocmai ieri am văzut un documentar excepțional despre Madame Gugenheim, despre începuturile ei și nașterea acestui Muzeu de Artă Modernă de la NY și apoi la Veneția, unde intenționează să se retragă. Această doamnă a început de la zero și în documentar se arăta cum, la început, se uita exact la ceea spuneam, o țeavă și o roată de bicicletă și nu reușea să priceapă absolut nimic. Dar, trebuie să recunosc că apoi a reușit să facă o selecție și, din grămada aceea de impostură - pentru că în zona aceasta e și foarte multă impostură - a ales ce trebuie.

Pentru că ai pronunțat cuvântul impostură, unde crezi că apare ea în cultură?

Impostura în cultură se simte în primul rând în implicarea politicului, în ideea de a pune mâinile pe ceea ce înseamnă instituții de cultură. Această luptă a politicului mi se pare oribilă și deopotrivă dăunătoare. Toată campania asta de schimbare a unor directori de teatru – vezi Ion Caramitru, George Mihăiță -, care cunosc foarte bine această lume, este aiuritoare. În instituțiile de cultură nu poți să vii cu un manager care știe economie, știe câte scânduri intră în decor, poate, ce trebuie să măsoare și să cumpere, dar care nu vine din zona artistică. Niciodată nu se poate compara cu unul din teatru la nașterea unui repertoriu de teatru, a unui repertoriu echilibrat, a ceea ce înseamnă angajarea unor actori, genul de actori care trebuie etc. Știi bine că am cochetat și eu cu această funcție și știu cu ce se mănâncă. Sigur, trebuie să ai în dreapta un director economic bun care să-ți dea peste mână când se intră în zona aceea a pragmaticului și a lucrurilor concrete, dar în zona artistică, un director, dacă nu e venit din inima asta a teatrului, din durerea asta a noastră, nu are nicio șansă de supraviețuire, iar imixtiunea asta a politicului, făcută cu agresivitate nu folosește culturii. Nu mai vorbesc de noțiunea în sine de manager… Țin minte că mi-a dat cineva o carte de vizită pe care scria “manager general” și avea și poza lui pe ea. Este hilar, de prost gust.

Câtă cantitate de prost gust există în cultură, în teatru?

Din fericire, în teatru, destul de puțină. În schimb, în zona audiovizualului lucrurile stau foarte prost. Sunt grave și periculoase deoarece puterea de seducție a acestora este uriașă în comparație cu scena de la Godot, de la Comedie ori sala Studio de la Teatrul Național, oricât s-ar strădui actorii pe scenele respective să facă lucruri de calitate. Bătălia este crâncenă și părerea mea este că ar trebui să se tragă niște semnale de alarmă vizavi de această forță malefică care înseamnă televiziunea, cu zoile acestea care curg din ecrane, de o calitate absolut deplorabilă. Ea vine cu modele de părinți care lucrează în Italia, violențe domestice, povești din satul nostru, ajuns într-o disoluție îngrozitoare, care nu mai are nicio legătură cu ceea ce era. Acel sat românesc, care mie mi-a fost întotdeauna foarte drag. Țin minte, cum pe vremea când lucram la drumuri și poduri, în anul de dinainte de a intra la facultate, mergând prin satele bucovinești mă întâlneam cu un bătrân. Era albit, superb, parcă era Moș Crăciun! Întotdeauna mă saluta cu: “Să trăiești, domnișorule!”. Eram așa de supărat că nu reușeam niciodată să-l salut eu primul, întodeauna mi-o lua înainte! Bărbatul acela patriarhal mă saluta el pe mine, mereu respectuos, scoțându-și cușma fără urmă de ironie și supărare că mă salută el primul. Era o chestie absolut unică. Ei bine, povestea aia s-a cam dus și se tot duce și, cu cât venim mai în sud, lucrurile sunt mai dramatice. Pentru că vorbești cu un om care, datorită unei pasiuni mai vechi, pe care a reușit să și-o oprească și să preia din ea doar drumeția și ieșitul în natură, știe ce vede prin satele noastre, pe care le bate cu piciorul, și se îngrozește. Toată povestea asta are legătură și cu această forță primejdioasă pe care o reprezintă televiziunea. Unde este managementul despre care vorbeam în acest caz?!

Se tot spune că se duc aceste generații minunate de actori și nu apar alții care să le ia locul. Așa este?

Din păcate, s-au dus mulți dintre actorii aceia imenși. Dar asta nu înseamnă că în spatele nostru este un vid. Și, vezi doamne, cu noi se sfârșește lumea! Nu am aroganța asta și așa cum mă cunoști, nici nu pot să o am. La o primă privire sunt câțiva copiii minunați și absolut de același nivel la care eram noi la vârsta lor iar asta îmi dă toate premisele că ne vor depăși. Vin din urma un Marius Manole, Mihai Constantin, Dorina Chiriac, ca să amintesc doar câțiva. Din păcate, din cauza acestei explozii de prost gust revărsat de televiziune, de scandal și mizerii, ei nu pot ajunge la notorietatea pe care o aveau actorii buni cândva, să fie cunoscuți de toată țara. Și mai e ceva foarte special. Televiziunea română avea o extraordinară redacție de teatru, de o ținută și calitate extraordinare. Așa cum era sistemul acela, “în nemernicia lui”, repet cu ghilimele expresia lui Gheorghe Dinică, această televiziune avea în repertoriu Cehov, Ibsen – cine mai joacă azi Ibsen?, cine mai știe de Schiller?, se juca Moliere, Shakespeare, erau piese puse săptămânal. Și cum pe scenă nu întotdeauna apuci să joci foarte mult, teatru tv ne permitea să jucăm mult și să învățăm. Erau o școală extraordinară aceste piese tv. În aceste condiții, sigur că te gândești că nu mai vine nimic, iar copiii aceștia nu se pot lupta cu această concurență a televiziunilor actuale.

Acum, din considerente materiale, cei mai buni dintre ei joacă mult, alergând de la un teatru la altul, de la o repetiție la alta. Nu cumva aste este un fel de sinucidere lentă a artistului? Nu ard prea repede?

Am sărit din Dacie în BMW prea repede, acesta a fost unul dintre șocurile pe care le-am avut după ce ne-am câștigat așa-zisa libertate. E firesc ca ei să dorească să trăiască mai bine, dar lucrurile făcute în grabă, pe fugă nu folosesc nimănui. Prietenul nostru comun, dragul de Marin Moraru, îmi povestea că lucra cu David Esrig luni de zile la descifrarea textelor și a personajelor. Și ce spectacole ieșeau… Astăzi, din fericire, școala noastră de regie, care nu moare și nu se predă, văd că naște tot timpul copii foarte talentați.

Din păcate, în actorie, ca școală, lucrurile nu merg prea bine. Înainte, clasele aveau identități proprii, clasa lui Calboreanu, a lui Beligan, a Elenei Negrea, teatrele aveau și ele identitate, în funcție de actorii care erau la acel teatru. Când am ajuns la Teatrul de Comedie și am văzut unde am ajuns, alături de Amza Pellea, Ștefan Tapalagă, Giugaru, Marin Moraru, Gheorghe Dinică și mulți alții, îi pipăiam ca pe sfintele moaște, nu îmi venea să cred că sunt lângă ei!  Iar când eram studenți știam toate piesele, vorbeam în texte! Piesele lui Lucian Pintilie erau văzute de 30 de ori. Le visam!

Erați foarte tineri, ce vă determina să fiți atât de implicați? Va impunea ceva, asta era atmosfera?

Era o anumită competiție, dar una care ne stimula fantastic. Nu puteai să rămâi mai prejos decât alții. Când am ajuns la Institut, aflat deasupra Teatrului Bulandra pe atunci, ni se părea că am ajuns în rai. Te duceai la teatru, se trăgea cortina și pe scenă apărea un lan de grâu. Vedeai grâul acela pe scenă - cum l-a adus Pintilie, Dumnezeu știe - și toată sala rămânea cu gura căscată, într-o liniște deplină, atât de frumos era totul! Se aplauda decorul la deschiderea cortinei minute în șir. Aveai senzația că trăiai o minune! Mergeam și la spectacole și la repetiții, vedeam tot laboratorul de creație, iar asta nu ne împiedica să ne distrăm la greu. Seara spărgeam o sticlă de vodcă la Cireșica până la patru dimineața, făceam petreceri, ne distram. Nu aveam bani, dar nu simțeam niciun fel de suferință pentru că sistemul era atât de pervers că nu erai lăsat să mori de foame. Eram niște copii nebuni care trăiam cu multă intensitate. Eram fericiti, făceam multe petreceri, aveam o lume extraordinară, nemaivorbind de faptul că se citea foarte mult. Ne duceam la bibliotecă cu o plăcere nebună și luam piesele pe care le studiam, căutam și citeam în paralel traduceri diferite, știam deja nuanțele. Am făcut o facultate cu povești frumoase, cu lecturi superbe, cu lucruri care țineau de fineturi speciale.

Asta era în perioada anilor ’70, dar apoi, în anii ’80 lucurile s-au schimbat din rău în mai rău…

Povestea cu cultura era foarte reală atunci și sistemul comunist te lăsa în pace dacă tu îți vedeai de povestea ta. Iar noi ne vedeam de treabă, ne refugiam în teatru și în zona aceasta a noastră, în care ne simțeam foarte ocrotiți. Apoi, când fenomenul a luat-o razna, vorbesc de creșterea opresiunii comuniste, în toate formele ei, ne-a prins puțin nepregătiți. Ne-am descurcat totuși. Și aici nu o să joc eu cartea disidentului. Am mai spus, disidența în România s-a rezumat la bancul celebru cu băiatul acela care vine în fiecare zi la serviciu și le spune colegilor că a făcut pipi și pe Comitetul Central și pe sediul Securității. Toți colegii de birou erau speriați, se uitau ciudat la el, iar el venea zilnic și spunea același lucru. După vreo trei zile, un coleg îl întreabă: Măi, Costele, clădirile acestea sunt păzite, pline de soldați, cum ai avut curajul să faci asta, nu ți-a fost teamă că te văd? A, zice Costel, eu fac pipi pe ele, dar nu o scot din pantaloni!

Despre asta e vorba, și atunci sigur că nu îndrăznesc să joc rolul disidentului, dar aveam micuța noastră viclenie, în care ne mai ajuta și povestea cu lipsa căldurii. Când veneau organele de cenzură la vizionari, în sala aceea înghețată, nu rezistau prea mult. Veneau de la Cenzură și când vedeau sala cu 500 de oameni care râd în hohote se speriau și dădeau un telefon, iar a doua zi ne trezeam cu Tamara Dobrin și oamenii ei, la ora 11.00 dimineața, să vizioneze piesa. Iar noi, somnoroși și parșivi, jucam în doi peri, amorfi, fără nuanțe. Înfofolită toată, Tamara Dobrin se uita idiotizată, nu înțelegea ce Dumnezeu văzuse ca potențial pericol cel care sesizase în seara de dinainte. Stătea puțin și pleca furioasă admonestându-și consilierul: “Dacă mă mai pui pe drum degeaba, să îngheț aici, unde nu se întâmplă nimic, te dau afară! Cine râde la tâmpenia asta!”. Ea nu înțelegea nimic, ăla, săracu, se lecuia să mai fie vigilent și noi ne vedeam de treabă. Jucam piese bune, mai jucam și câte o tâmpenie de piesă contemporană, dar și acolo, prin tot felul de nuanțe, strecuram diverse șopârle. Jucam de Paște, de Revelion, duminică dimineață, seara. Am avut o piesă pe care am jucat-o mai bine de zece ani, în care se organiza un picnic. Și dacă la început recuzita era cu salam de Sibiu, când acesta nu se mai găsea, ne aducea bietul recuziter niște eugenii tari ca piatra, din care nu puteai mușca. La una dintre reprezentații, a doua zi de Paște, a venit George Mihăiță cu ouă roșii, brânză, vin. Noi am rămas interziși, sala a început să hohotească iar el ciocnea ouăle singur, mânca și spunea: “Fiecare să mănânce ce i-a pus mama lui”. Am început să râdem și noi pe scenă, sala nu se mai putea opri de râs. Lucrurile acestea toate ne mai indulceau viața.

Privind în urmă, cum ai descrie viața de până acum? Pe ce ai pus mare preț?

Viața mea a fost, puțin spus, frumoasă. A fost încercarea cu boala de la 40 de ani, pe care am dus-o 30 de ani fără să fac caz de ea, mi-am văzut de treabă, ba chiar, în contrapartidă parcă, mi s-au dat tot mai multe lucruri de făcut, să nu mă mai gândesc la necazul meu personal, am făcut filme, unele bune, altele proaste, unele mincinoase, altele mai puțin mincinoase, dar le-am făcut. Am făcut ceea ce mi-a plăcut.

Lucrul cel mai important pe această lume mi se pare familia. Pe care mi-am construit-o cu înțelepciunea unui țăran gospodar care știe că a încheiat o etapă și urmează alta, toate trebuind tratate cu seriozitate si toate la timpul lor.

Am mai spus undeva și mă repet pentru că este imaginea corectă a vieții mele și a mea acum: sunt ca o clepsidră în care nisipul se scurge în ritmul lui, fără niciun fel de perturbare, iar eu mă uit detașat la această surgere implacabilă care sigur își urmează cursul fără niciun fel de suferință în plus sau în minus.

Comentarii

  • Angela Letona (Satmar)

    27 decembrie 2016 6:43

    Articolul este minunat - incursiune in "timp trecut" - mi-am adus aminte de viata de liceu In Cluj si facultate - mi-am adus aminte de "La Medeleni" - de cataif cu frisca si cafe cu cicoare ....Multumesc pentru momentele stirnite de articol am plecat in USA in 1977 - la parinti dar nu am "trait asa de intens - pasionat" asa cum am trait in Romania Intr-adevar Ibsen, Gogol, Pushkin - Tolstoi ...."Padurea Spinzuratilor" Rebreanu - in fiecare saptamina , Telecinemateca miercurea ....Brecht ...Ionesco...toate au ramas in amintire

    raspunde comentariului
+