Atunci când uiți de înaintașii tăi, e bine să te mai tragă cineva din când în când de mânecă. Originari din orașul Brno, câțiva cehi pasionați de cel de-al doilea război mondial s-au apucat să facă reconstituiri istorice, sub forma unui ONG care poartă numele . Dacă numele vă sună românesc, să știți că nu e o iluzie: Honza și Danko vor să onoreze numele românilor care i-au scăpat, în 1945, de zvastici.
Aproape oriunde se duc, românii nu-s văzuți prea bine. În Cehia e la fel, ori lumea încă ne consideră a fi cei care v-am salvat de zvastici și naziști?
Honza Šulák: Sincer să fiu, cei mai mulți cehi aproape că habar n-au despre România. Atunci când presa de la noi vorbește despre voi (iar asta e cam negativ), de cele mai multe ori are legătură cu țiganii români. Alți cehi mai știu una-alta, mai ales despre compatrioții noștri din Banat. Totuși, e păcat că cehii nu știu mai multe despre voi. Așa că într-o zi Ladislav Šulák s-a hotărât să înființeze acest ONG în memoria armatei regale românești, iar acum din ce în ce mai mulți oameni învață lucruri despre România.
Danko Panfilov: Păi e cam la fel în toată Europa. Unii europeni au impresia că, cu cât mergi mai la Vest, cu atât lumea de acolo e mai bună ori inteligentă, în vreme ce oamenii din Est sunt săraci, sunt “mai puțin oameni”.
Cred că cehii știu atât de puține lucruri despre români tocmai din cauza comunismului, care ne-a zis că doar Armata Roșie ne-a scăpat de naziști. Dar încă mai există bătrâni care au trăit pe atunci, și care îi vor considera întotdeauna pe români o forță eliberatoare. Uite, bunica mea a trăit într-un sat în care românii i-au scăpat de naziști, și ea încă îmi mai vorbește despre asta. Dar cei de vârsta mijlocie, crescuți în comunism, nu mai știu despre sacrificul românilor de atunci, pentru că la școală li se spunea că doar rușii și Armata lor Roșie l-au dat afara pe Hitler din țară. Iar tinerii? Ei chiar nu știu nimic, sunt complet spălați pe creier.
Puteți să ne spuneți mai multe despre ONG-ul vostru, KVH Regimentul 92 Infanterie “Decebal”? De unde până unde numele acesta?
H. Š.: Totul a început acum doi ani, când împreună cu câțiva prieteni am început de reconstituirile istorice, în principal pentru că cehii nu știu mai nimic despre rolul pe care l-au avut românii in istorie. Cu toții suntem oameni diverși: studenți, istorici, ingineri, doctori sau actori, și toți avem o pasiune cumună: istoria. Spre exemplu, puțină lume știe că, după ruși, cea mai numeroasă armată care ne-a eliberat de naziști a fost cea română. Numele? Ne-am gândi să-l alegem pe cel al Regimentul 92. Infanterie “Decebal”, o unitate militară prezentă aici, în Moravia.
D. P.: O să fiu puțin egoist aici. Când cineva m-a întrebat dacă vreau să particip la crearea unui ONG care să promoveze imaginea soldaților români am zis imediat DA! Ca să-ți zic un mic secret, eu chiar am strămoși români, unii dintre ei venind din Valahia și așezându-se în Moravia, aproape de Slovacia. Apoi am început să caut prin cărți sau pe internet numele unui corp de infanterie și l-am găsit pe unul, aproape uitat în totalitate, care scăpase din iadul de la Stalingrad și a ajuns să poarte lupte de eliberare. Mi-am notat apoi pe o foaie “Regimentul 92 de infanterie”, dar apoi am aflat că el purta de fapt numele lui Decebal, regele dacilor, și apoi mi-a placut și mai mult numele acesta!
Cu toții am vrut să aducem însă un omagiu pentru soldații voștri. Sacrifiul lor nu trebuie să fie uitat!
Ați fost vreodată prin România? Dacă nu, măcar aveți prieteni pe aici, eventual cu pasiuni similare?
H. Š.: Da, am fost, chiar de câteva ori, dar încă mai am locuri pe care vreau să le văd. Sincer să fiu, chiar îmi place țara și cultura voastră. Scepticismul ăsta european la adresa voastră chiar nu are sens. Mie românii simpli, normali, chiar îmi plac. Cu unii dintre ei, spre exemplu cei din Asociația “Traditia Militara”, chiar colaborăm.
D. P.: Eu până acum n-am ajuns la voi. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că sunt singurul din unitatea noastră care nu a făcut asta. Trebuie să recunosc totuși că, fără ajutorul unor prieteni români, cum ar fi Asociația “Traditia Militara”, Asociatia 6 Dorobanti, ori câțiva istiorici (Calin Hertha, Florin Serban) sau a unei doamne amabile de la ambasada voastră din Praga, Daniela Gitman.
Cât de greu v-a fost să faceți rost de toate artefactele voastre, de la uniforme la arme? Seamănă cu cele pe care le-au avut și românii pe vremea aceea?
H. Š. : Ne-a fost chiar greu să le găsim. Cu armele nu-i o problemă, pentru că românii au folosit pistoale din Cehoslovacia. Problema a fost altundeva: cu valize, genți pentru pâine, echipament de cantină, etc.
D. P.: Mai dificil decât pare. Eu sunt foarte bucuros pentru că am reușit să fac rost de o pușcă românească, însă marea noastră problemă e la partea cu uniformele, nu prea reușim să le bunghim. Am întrebat-o pe bunica mea de mai multe ori cum arătau soldații români eliberatori, și întotdeauna îmi povestea cum unii dintre ei nu aveau bocanci, arme, tunici militare sau aveau pantalonii rupți. Bunica recunoaște că a fost suprinsă atunci când a văzut însă un ofițer român prima oară: în comparație cu subordonații lor ei erau bine îmbrăcați, educați, cu maniere. Nici nu-i venea să creadă că fac parte din aceeași armată.
După cunoștințele voaste, cam câți români au murit în Cehia? După război, aveți habar dacă unii dintre ei și-au găsit o cehoaică drăguță și nu s-au mai întors în România?
H. Š.: Din câte știm noi, au existat aproape 65.000 de soldați români care fie au fost răniți, fie au murit în Cehoslovacia. Mai mult ca sigur că au existat câteva cazuri. În plus, am citit undeva că unii soldați români s-au întors acasă pe jos, deși erau mai mult de 2000 de km. Incredibil “dor de casă”!
D. P.: Păi dacă nemți ori rușii au rămas aici, de ce n-ar fi făcut asta și românii? Din câte mi-a zis bunica mea, soldații români chiar erau talentați cu caii sau cu alte animale de prin bătătură, deci cred că ar fi fost o alegere bună pentru o fermieră de la noi.
În prezent lucrați la un film independent despre soldații români care au luptat în Cehoslovacia. Este asta o modalitate de a le spune “Mulțumesc”?
D. P.: Așa este, lucăm la un film căruia o să-i spunem “PROMISE” (PROMISIUNE).
Este despre doi prieteni buni din banat care au făcut parte din armata română. Filmul va fi despre călătoria lor înapoi în țara de baștină, după terminarea războiului și, recunosc, face parte și din examenul meu final de la universitate.
Absolut, este cam așa ceva, și o modalitate de a le arăta cehilor că le datorăm ceva românilor și că trebuie să-i ținem minte. Cine știe, poate o să reușim să aducem fimul și la voi în România cândva.
Publicat în AC, nr. 2
