Avem zece televiziuni de ştiri, patruzeci de invitaţi aflaţi în turneu prin studiouri şi câteva sute de mii de români care zac pe canapele închipuindu-şi că se informează. Specia telespectatorului raţional a suferit un proces de extincţie în masă, fiind înlocuită de o creatură plăsmuită din încrucişarea chinuită a activiştilor de partide cu asistaţii sociali şi dependenţii de telecomandă.
Un ménage à trois, început la şapte seara, odată cu principalele jurnale de ştiri, şi continuat până la ore târzii din noapte, când se arată pe sticla televizorului ce nici nu ştim că pierdem, a dat naţiunii o nouă dimensiune socială, măsurabilă prin înmulţirea numărului de oropsiţi ai sorţii cu creatorii de efecte speciale, din rândul cărora apar, la răstimpuri, iluzionişti de duzină, pregătiţi să macine cuvinte potrivite pentru a hrăni imaginaţia tuturor fraierilor care visează cu telecomanda în mână la un viitor mai bun.
Ciuvică e obiect de studiu şi termen generic. Fiecare talk-show are ciuvicul lui, reprezentat de insul în stare să bărbierească actualitatea după moda şi profilul staţiei. Dacă se cere indignare, ciuvicul e tatăl indignării, dacă se vrea istorie, e pregătit să depene, iar pentru ediţiile speciale, cu evenimente în derulare, ciuvicul dovedeşte capacitatea uluitoare de a estima un final sau de a găsi eroi şi vinovaţi deopotrivă. Ciuvicul ştie tot şi face ca toate cele: râde gros, priveşte tulbure, linge, scuipă, pupă sau scrâşneşte.
E omniprezent ca decorul show-ului, semn că, încă din pornire, orice televiziune trebuie să-l ia în calcul măsurându-i lăţimea frunţii, întotdeauna invers proporţională cu lungimea limbii. Orice ciuvic e în stare să vorbească mult şi să gândească puţin, semne distinctive ale unei compatibilităţi perfecte cu ideea ratingului mare. Şi, nu în ultimul rând, ciuvicii se potrivesc perfect cu moderatorii, adeseori intuindu-le aşteptările, suplinindu-le puţinătatea gândirii ori completându-le arsenalul de invective, ca nişte gemeni rătăciţi prin lumea largă, bucuroşi să-şi redescopere fratele de placentă hrănindu-se azi cu vorbe toxice în faţa camerelor de luat vederi.
Ciuvicii n-au ambiţii personale. Rostul lor e difuz, trecerea prin viaţă se face fără urme, cu discreţia unor şobolani cuibăriţi în subsoluri. Ştii că există doar atunci când se împute aerul din studiouri şi iese un rahat de emisiune. Sunt invitaţi să muşte de cur şi să sară la beregată, dar, de cele mai multe ori, rămân atârnaţi cu dinţii între picioare, incapabili să ducă saltul argumentelor logice până la înălţimea coerenţei în gândire. Atâta pot, atâta fac, dar nimeni nu le spune să plece dracului acasă,şi stau aşa, pendulând între antene, prizonierii unui delir logoreic, motiv pentru care e mai igienic să îi ştii închişi într-un decor de emisiune TV, decât să-i laşi să umble liberi prin lumea largă.
Până aici încă e bine, dar, cu atâtea talk-show-uri îngrămădite în grilele de programe, tare mi-e că am ajuns la un moment aparte: acela în care ciuvicii se împerechează cu ciutacii şi împuiază televiziunile de ştiri cu toţi ciudaţii!
