De fiecare dată când trebuie să descriu „Monaco: What’s Yours Is Mine” mă poticnesc un pic. Dacă ești gamer, e simplu! Trebuie să-ți spun că e vorba de o combinație ciudățică și ingenioasă între „Pac-Man” și „Thief”, cu un mod cooperativ de zile mari. Dacă nu ești pasionat de jocuri însă, atunci misiunea mea e ceva mai grea. Asta pentru că aș vrea să te conving să te joci „Monaco”. Și nu singur, ci împreună cu cel puțin un prieten. În aceeași cameră, dacă se poate, în fața aceluiași monitor sau televizor. Sau măcar pe internet cu Skype sau ceva de acest gen. Îți promit că o să râzi cum n-ai mai făcut-o demult și o să rămâi cu niște povești memorabile. Iată care-i șpilul.
Pe scurt, în „Monaco”, unu până la patru jucători încearcă să se infiltreze într-o clădire, să șmanglească tot ce se poate șmangli și să fugă nevăzuți până să sune cineva alarma – un fel de „Ocean’s 11” privit de sus. În realitate, vă veți face un plan, unul dintre voi o s-o dea în bară masiv, va suna alarma și vor urma câteva minute de panică, în care sunteți fugăriți de gardieni înarmați până când reușiți să vă faceți nevăzuți și o luați de la capăt cu furtul. În tot acest răstimp, fundalul sonor va fi asigurat de o pleiadă de înjurături inventive adresate mamei amicului care tocmai a îmbulinat-o.
Unul dintre motivele pentru care jocul reușește să fie un succes ține de prezentare. Perspectiva „top-down” amintește, după cum spuneam, de bătrânul Pac-Man, ceea ce înseamnă că până și Andreea Tonciu ar putea să înțeleagă ce se întâmplă pe ecran. Controalele sunt, de asemenea, simple, fiind necesar să înveți câteva taste. Cu toate astea, „Monaco” nu-i un joc lipsit de complexitate: ai constant la dispoziție tone de informații despre nivelul în care te afli și o să-ți ia ceva până când ajungi să procesezi în timp real tot ce ți se oferă. Ca orice joc bun, e ușor de învățat, dar greu de stăpânit!
Mi se pare de-a dreptul deștept felul în care s-au gândit cei la de la Pocketwatch Games să reprezinte vizual tot ce trebuie să știi ca să dai o spargere profesionistă, ca-n Ferentari. De exemplu, dacă personajul cu care joci aude niște pași într-o cameră vecină, vor apărea pe ecran, desenați, niște pași care să-ți indice unde este gardianul cu pricina. Mai mult, toți cei opt eroi ai jocului au abilități diferite – unul se pricepe la spart lacăte, unul vede mai bine pe unde se învârt gardienii, un altul e capabil să treacă prin pereți. Asta asigură că poți să încerci ceva nou, o strategie mai fistichie sau o echipă mai bizară de personaje.
În concluzie, „Monaco” e cel mai mișto joc independent pe care l-am jucat anul ăsta – generează povești care fac orice film cu furt de tablouri să pară o telenovelă plictisitoare și până și bunica se poate distra cu el. Merită 11 euro din plin!
