Dacă, prin absurdul absurdului, Victor Piţurcă ar fi pus, vreodată, mâna şi pe alte cărţi decât popă de inimă roşie, damă de neagră şi şeptar de treflă, ar fi ştiut că istoria se repetă. Atâta convingere c-o să-i batem pe unguri de-o să le sune Balatonul în cap n-am mai văzut din august 1916, când armatele române, entuziaste, dar prost antrenate, au trecut Carpaţii, dornice de victorie. Atunci, ca şi acum, adversarul a fost mai motivat şi a marcat pe fondul unor greşeli colective ale jucătorilor, combinate cu tactica de joc dezastruoasă a antrenorului.
Pe urmă, a ieşit nasol. Ieşiţi pe contraatac, jucătorii unguri, plus nişte transferuri valoroase de nemţi şi bulgari, au surprins defensiva noastră şi ne-au băgat mortu-n casă chiar la Bucureşti, obligându-ne să acceptăm o înfrângere ruşinoasă. Atunci, conducerea Federaţiei, ca să zic aşa, a plecat în Moldova şi a durut-o sufletul. Acum, Piţurcă pleacă la arăbeţi şi-l doare la başcheţi.
E drept că, pe lângă arogantul, autosuficientul, jumanfişistul Piţurcă o parte din vină o are şi mentalul colectiv românesc. E ceva în genele noastre care transformă glezna fină a jucătorilor în mămăligă, imediat după ce dăm noi primul gol. Aseară, după 1-0, în loc să fi tăbărât pe unguri ca Ştefan la Baia, şi să-i trimitem acasă cu curu’ spart, ca Matiaş Corvin, nu de săgeţi, ci de vreo patru goluri, ne-am retras în aceeaşi titi-kaka românească de „na-ţi-o ţie, dă-mi-o mie”, doar-doar s-o termina meciul cu o victorie. Dar, ca să învingi, nu e suficient ca Ponta să nu vină la meci și să-şi mănânce floricelele într-una dintre cele şapte căsuţe modeste pe care le deţine.
Ca să învingi, ai nevoie şi de mentalitate de învingător. Şi e greu să ai o asemenea mentalitate, când eşti neamul ciobanului mioritic şi al Meşterului Manole. Resemnarea fotbaliştilor români e decupată, parcă, din baladele populare. Căci numai la noi se putea ca, după ce au jucat o repriză la standarde foarte ridicate, împotriva mediocrei echipe a Ungariei, Rusescu şi ai lui să se lase pe tânjală şi să accepte, cu seninătate, ca bacii ungureni, în cârdăşie cu arbitrii scoţieni, să mi-i omoare, după apus de soare. Numai la români întâlneşti asemenea atitudine.
Numai un român, să-i spunem Manole, ar fi în stare să-şi zidească nevasta, cu tot cu copilul nenăscut, în zid, ca să-i reziste construcţia, în loc să facă, naibii, un control drastic pe şantier şi să vadă că-i fură doreii din echipă sacii cu ciment şi bagă în loc numai nisip. Alte neamuri au balade cu eroi neînfricaţi, care muşcă din adversar, care mor cu duşmanul de gât, numai noi suntem neam de blegi, dar nu recunoaştem, spăsiţi, că suntem blegi, ci ne mândrim că ne-am născut creştini.
Singura veste bună e că Piţi, acest gropar de serviciu al Naţionalei, pleacă, să mai rateze calificări şi pentru alţii. Că aşa e el, generos, de ce să ne nenorocească doar pe noi, lasă, să-i facă şi pe arabi să-şi blesteme zilele că l-au adus. A, şi ar mai putea fi o veste bună pentru microbişti: că, dacă arogantul antrenor continuă cu asemenea contraperformanţe şi la ciuhapi, s-ar putea să primească mai repede alea 72 de fecioare cadou de la Mahomed, la pachet cu o maşină de lux. Una capcană, evident.
