ALDE, partidul lui Călin Popescu Tăriceanu, prin non-combatul în campania electorală a lui Mircea Diaconu, arată costeliv la trup, dar zdravăn la buget. Dacă te gândești că nici măcar din fondurile publice nu au prea cheltuit, impresia e că traderii (adică, combinatorii n.a.) s-au mutat la altă masă.
Pecetea pe înțelegerea electorală dintre Pro România şi ALDE pare a fi uscată înainte de termenul de expirare.
Odată cu neascultarea dată jupânului Victor Ponta, șapte parlamentari Pro România au devenit nefrecventabili. Ponta e cum s-ar zice în balon, iar balonul e în aer. Mihai Tudose trage deja cu praștia-n el.
Înfoiala lui Ponta față de trădători, el însuși fiind un trădător cu mare recunoaștere, e de formă. Dacă cei șapte pleacă rămâne nu numai fără coledzi, dar și fără o reprezentare parlamentară de substanță. Cu 20 de parlamentari nu prea faci nimic.
Cearta din şareta Pro România pare “bătălia” dintre bebe şi bonă. E o dojană de alint. O frecție de moment. Un picior la scaun frânt, pentru ca staborul politic să stea pe masă. E circ. Și unde e Ponta e aiureală. O știu şi subordonații săi din comandament.
Uitaţi-vă la Mihai Tudose. În aceeași săptămână negocia cu Olguța Vasilescu să se reîntoarcă în PSD și cu Ludovic Orban să-i aducă parlamentarii Pro România pe care-i mai controlează. Vă dați seama în ce hal de compromitere ajung unii foști prim miniștrii?
Labilitatea lor comportamentală nu se măsoară în grade de tărie, ci în cele ale stăreției din pădure, altfel nu-mi pot explica baletul. Nu poți crede că niște simplii civili se pot balansa când pe dreapta încetișor, când pe stânga mereuţ. Sigur că nu-s de capul lor.
Cât privește cei zece parlamentari traseiști, în orice democrație din lume, niciun partid nu i-ar mai lua în echipă.
Dacă după atâtea schimbări de direcții rămân pe listele viitoare e semn că au alte resorturi decât cele lumești. Nu vă gândiți că ar fi susținuți de divinitate. Nici gând. E epoca în care se compun și se descompun majorități la ordin. Serviciile de intelligence decid cine e veritabil și cine e de dat la câini. Priviți-l pe clămpăul de la USR! Oricând poate fi penal. Și el și rețeaua. Doar pădurea să vrea. Și e terminat.
Cei cu anticorupția în gură sunt cei mai mari corupți. Numai că hoțiile lor sunt date cu factori de protecție.
Atât timp cât instituțiile de forță conduc balul politic, domnițele şi domnişorii din ring nu sunt decât gumari băgaţi în blană de oaie.
La Tăriceanu e altfel decât la ceilalţi. Majoritatea membrilor ALDE au înţeles că au fost traşi pe sfoară. Cât despre parlamentarii rămaşi în formaţiunea sa, nu vor avea loc pe lista PNL, aşa cum li s-a promis. Practic nu va fi loc. Tăriceanu însuşi îşi va salva fundul, de restul nu-l interesează.
Combinaţia cu Ponta nu a prea reuşit.
Se zice că într-un moment de derută politică, fostul prim ministru de succes al PNL a decis să se ducă la Cotroceni şi să se predea. Nu avea de ales. Omul are şi el o vârstă. Decât la pensie, mai bine simplu parlamentar al partidului care l-a făcut prim ministru. Vrea probabil bătrâneţi liniştite şi prieteni fără griji penale.
Dinspre PMP bate vântul tare. Doar Toader Paleologu îi mai ridică uşor cota. Oare ce o primi în schimb? Pentru ca să te iroseşti, ca intelectual, în aşa hal, într-o agoră de zăpăciţi şi trepăduşi trimişi de Securitate, pe degeaba, nu prea ne vine să credem. Sigur că şi-a făcut notorietate pentru şcoala sa de elită. Dar o fi destul? Măcar un salariu acolo, dacă tot extrag pemepiştii câteva sute de mii de lei pe lună, fără a face mare lucru.
Traian Băsescu aşteaptă verdictul Curţii de Apel. Orice sentinţă s-ar da, el e pa. Rămâne apostilat: Petrov. Se mai zbenguieşte pe la câte-o televiziune din lipsă de ocupaţie. Nu se chinuie el să fie dintre cei mulţi de la Bruxelles care cască gura.
Traian Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu şi Victor Ponta nu pot pricepe că la bătrâneţe unele chestiuni se mai înmoaie şi o retragere în glorie e mai preferabilă unei trageri continue de nădragi, când şedinţele sunt prea lungi.
Sigur că din tripleta de jokeri politici, Victor Ponta e lupul cel mai tânăr. Viril. Doar că politic e cam searbăd. Devine tot mai nefrecventabil. Păcat că nu-şi dă seama. O casă de avocatură cu numele său i-ar aduce mai multe beneficii şi prestigiul zdruncinat.
Doar Tăriceanu nu prea are unde să se retragă, decât în banca de unde a plecat. La ce a mai trebuit flick-flack-ul cu PSD dacă tot a rămas la dragostea dintâi?
De multe ori, din prea mult privit la scena politică, mi se face greaţă de eroii zilei şi de fraierii care cred pe moment în ei. Să urci în aplauze tribunele, dar să nu ai nicio idee despre ce se poate face pentru România în anii viitori, asta e semn de îmbătrânire precoce.
Traian Băsescu e viu. Se vede roşul din figură. Se închină la cuburi şi ridică zaruri la table. Duios, timpul lui trece şi se petrece către zona şahiştilor din Parcul Cişmigiu.
A ştii să te retragi în glorie e o artă? O măiestrie. Un act de onoare. Dar când eşti mai preocupat de cum să răscolești tăciunii istoriei, nu ai timp de viziune.
Mâine, poimâine îi vezi că merg pe stradă şi vorbesc singuri.
Întotdeauna pierderea gloriei e sinonimă cu durerile în genunchi şi cu stoluri de păsărele care zboară prin cap. Arghezi la senectute se juca cu biluțele. Trio-do-re-mi insistă să se facă de râs. Poate că nu sunt stăpâni pe propriile lor decizii. N-aiba să știe. Dar cert e că de la cei trei nu mai ai nimic de aşteptat, decât vreo carte de memorialistică sau de povești de spus nepoților la gura sobei.
Când ești sus, beat de aerul înălțimilor, nu te gândești niciodată că în față e coborâșul. Și de aici toată depresia și disperarea.
Partidele celor trei vor dispărea prin absorbție. Așa e și bine pentru o democrație. Să aibă un singur partid de dreapta și unul de stânga. Cei trei au fost un timp folia de unică folosință a unui sistem prea înregimentat. Să știi să te retragi în glorie… Asta ține de spiritualitate înaltă, nu de prostată.
