Într-un jurnal TV din 1969, o voce de film alb-negru ne spune, cu entuziamul specific timpurilor, că iarna din anul cu pricina nu luase pe nepregătite nici Partidul, nici poporul. Braţe vajnice, muncitoreşti, îndepărtau – cu sincer simţ de răspundere – zăpada şi o încărcau în camioane. Habar n-am de terminologia maşinăriilor folosite la curăţarea zăpezii, dar până şi unei cârcotaşe ca mine i-ar fi greu să nu recunoască rapid că, pentru nişte oameni neposesori de androizi şi neconectaţi la vreun site de socializare, se descurcau suficient de bine cât să fi primit azi un număr consistent de likeuri.
Acum, să fim sinceri, au demonstrat-o până şi cercetători de încredere precum cei britanici, avem tendinţa să idealizăm trecutul pentru simplul motiv c-au mai rămas insuficiente mărturii vii şi dintre astea prea puţine se pot mândri cu o memorie fidelă. Altfel, cum să-ti explici că nostalgia unora pentru gustul parizerului comunist, învelit în Scânteia, ne va aduce în galantare la timpuri noi nu doar produse vechi, ci şi după reţete vechi. Ce naiba mai urmează? Mâine, poimâine ne pomenim că îi trăsneşte vreunuia ideea să decreteze (re)formarea unor detaşamente cetăţeneşti, care să dea cu lopeţile în zăpada din faţa blocurilor, în locul autorităţilor. Şi asta-i o perspectivă îngrijorătoare pentru orice om nou şi câştigător, cu preţul unei revoluţii, al dreptului de a-şi odihni popoul corporatist în fotoliul din faţa televizorului şi de a-şi reclama toate comodităţile de la Statul puturos. Să ne înţelegem, n-o să lăsăm pe nimeni să ne inverseze nouă evoluţia în care, pe măsură ce palmele bătătorite se subţiază, obrazul se îngroaşă!
