CRISTIAN BĂDILIȚĂ, teolog: „Majoritatea creştinilor nu se gândesc decât la ce vor băga în burtă în loc să se gândească mai ales la ce scot din inimă”

de Dan Mazilu , 23 decembrie 2013
Cristian Bădiliță on/morându-l pe fratele porc

A publicat 40 de volume, a mobilizat un întreg colectiv european pentru o traducere „la zi” a Septuagintei și a Noului Testament. 15 ani ca să traducă în română texte care ar trebui să fie esențiale pentru orice creștin autohton. Ce crede Cristian Bădiliță despre Crăciun, porc, brad și PF Daniel?

Iisus n-a vorbit de  ziua nașterii sale, evengheliștii au neglijat-o, creștinilor din primele secole le era necunoscut Crăciunul. Sigur s-a născut pe 25 decembrie? N-aș vrea să fac vreo gafă.

Nu doar că nu faceţi o gafă, dar puneţi, ca Parsifal, întrebarea necesară. Într-adevăr, în primele trei secole Biserica n-a avut o sărbătoare specială pentru naşterea lui Isus. Sărbătoarea cea mai importantă era comemorarea Învierii. Sărbătorirea zilei de naştere a cuiva era socotită, de mulţi Părinţi ai Bisericii, ca fiind o practică păgână. Ceea ce conta era ziua de naştere cerească, adică ziua morţii. Revenind însă la întrebare, singura aluzie la perioada naşterii lui Isus în Noul Testament se află în Evanghelia după Luca. Ceilalţi tac chitic. Luca spune că, în vreme ce Maria se pregătea să nască, păstorii se aflau cu turmele pe câmp, ceea ce înseamnă că ne aflăm în anotimpul cald, undeva între aprilie şi octombrie. Au fost şi încercări năstruşnice de stabilire a unei date. Unii au propus ziua de 28 martie, după raţionamentul următor. Prima zi a lumii, a universului trebuie socotită 25 martie, echinoxul de primăvară, pentru că atunci lumina este egală cu întunericul, iar Dumnezeu, întâi şi întâi, a despărţit lumina de întuneric. Apoi, în ziua a patra, a creat soarele. Conform unei profeţii a lui Malahia, reainterpretată de creştini, Isus este „soarele dreptăţii”. Prin urmare, „soarele dreptăţii” s-a născut pe data de 28 martie, adică, 25 plus 3.

Romanii sărbătoreau în 25 decembrie Saturnaliile, ziua nașterii Soarelui și a zeilor din Panteon. Biserica s-a pliat peste sărbătoarea „păgână” într-o operațiune de rebranding, sau pentru că creștinii nu prea aveau team building în decembrie?

Cum s-a ajuns la 25 decembrie şi de ce Biserica majoritară a decis totuşi să aibă o sărbătoare a naşterii lui Isus? În Egipt s-a iscat la începutul secolului al IV-lea o dispută legată de statutul lui Isus în raport cu Tatăl. Unul din preoţii foarte şcoliţi din Alexandria, Arie, susţinea că Isus nu poate fi socotit Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate fi decât Unul. Dacă sunt doi atunci nu se mai poate vorbi de Dumnezeu. Aşadar, pentru Arie, Isus era o creatură, cu totul excepţională, dar o creatură subordonată lui Dumnezeu Tatăl. Sinodul de la Niceea, convocat de Constantin, a reacţionat la teologia ariană impunând un Crez prin care Isus era proclamat „deofiinţă cu Tatăl, născut, iar nu făcut”. Ei bine, pentru a marca şi public acest punct din Crez, Biserica a decis instituirea unei sărbători a naşterii Domnului. Data de 25 decembrie a fost socotită cea mai potrivită, tocmai pentru că atunci, la solstiţiul de iarnă, se sărbătoreau focul şi lumina, iar Constantin era un adept al cultului „soarelui nebiruit” (sol invictus). Prima mărturie despre sărbătoarea din 25 decembrie provine de la Roma, sub papa Liberius, în 354. Dar lucrurile sunt şi mai complicate, din cauza încăpăţânării ortodocşilor de a urma calendarul iulian. Ruşii, de pildă, sărbătoresc Crăciunul pe 7 ianuarie, adică 24 decembrie plus cele două săptămâni diferenţă dintre calendarul iulian şi cel gregorian. În vreme ce armenii au rămas la 6 ianuarie. O întreagă harababură, dar cu raţiunile ei.

Iisus s-a născut în iesle, noi îi cinstim nașterea în biserici în care trei sferturi din  finisaj este aurit. Cum vine asta?

Sărbătorile marchează o ruptură a timpului obişnuit. Naşterea trebuie onorată inclusiv prin finisaje aurite. Eu prefer să văd o iesle aurită într-o biserică decât o talangă de aur la gâtul unui manelist. Nu sunteţi de acord? Vă amintesc de acea parabolă în care Isus îi dă afară de la festinul Împărăţiei pe cei îmbrăcaţi prost. Da, Isus s-a născut într-o iesle, dar este Dumnezeu.

Magazinele au cele mai mari vânzări de Paști și de Crăciun. Ar trebui să fim smeriți și umili, dar dăm iama în galantare. Nu cumva om fi ipocriți?

Suntem umiliţi şi rupţi în fund tot anul. De Paşti şi de Crăciun e sărbătoare. E drept însă că majoritatea creştinilor nu se gândesc decât la ce vor băga în burtă în loc să se gândească mai ales la ce scot din inimă. Când turismul la galantar devine mai important decât rugăciunea atunci e clar că am canonizat-o pe coana Ipocrizia.

 Ce facem de Crăciun, bem vin fiert cu familia? Iisus spune: am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa”. Noi punem soacra în dreapta norei, la masa de Crăciun.

Hahaha, ce pot să răspund? De două mii de ani creştinii aşteaptă a doua Venire, parusia. E mult. Foarte mult. Li se mai face şi lor foame, sete. Nu poţi trăi într-o veşnică tensiune. Isus a despărţit, dar tot El ne va aduna în jurul Său la această a doua Venire. Pe toţi cei care credem. Mesele, agapele de sărbători trebuie să fie o repetiţie generală pentru acel Banchet mesianic la care suntem invitaţi după Judecată. Atenţie însă, mai întâi e Judecata, după aceea Banchetul.

La nașterea lui Hristos sărim cu baioneta pe porc, de Paști tăiem jugulara mielului. La fiecare sărbătoare creștină, în grajd e jale. Nu suntem buni creștini dacă nu decimăm șeptelul? Un ins care se rezumă la sushi în 25 decembrie nu-i creștin? Nu-s de-al BOR-ului dacă pun cereale în farfurie? De unde vine obligația asta cu porcu`?

Sincer, eu simt că-l onorez pe fratele porc consumându-l, şi nu numai de Crăciun. Gândiţi-vă că singura lui raţiune de a fi este aceea de a fi mâncat. Dacă refuzăm să-l mâncăm, îi negăm sensul existenţei, îl jignim. Nu mi-aş dori să trăiesc într-o lume plină de porci vii, dar depresivi. Trecând la un nivel mai serios, porcul nu e deloc obligatoriu la masa de Crăciun. E o tradiţie şi atât. Apoi, aveţi dreptate, nimeni nu ne cere mese îmbelşugate, nici hecatombe în preajma acestor sărbători. Iată, bunicul soţiei mele, preotul Zosim Oancea de la Sibiel, mânca de Paşti o farfurie cu fasole. Pentru el aceasta umilă mâncare era de un milion de ori mai preţioasă decât orice, pentru că în puşcăria comunistă a supravieţuit datorită rarelor ciorbe cu fasole.

În general, ce e cu tot regimul ăsta „fără dulce, dezlegare la carne, legare la ouă?” Ni se uită Dumnezeu în farfurie, trec mai ușor prin porțile cerului dacă sunt corect gastronomic?

Nu pot da sfaturi şi anateme. Contează sensul şi mai ales bucuria postului. Dacă te îndârjeşti să nu mănânci trei săptămâni decât varză şi pâine, dar eşti mereu pus pe harţă, încruntat, mai bine pune, frate, pe masă o friptură bună şi zâmbeşte-le celor din jur. Cum spune un amic de-al meu, general în sutană: „Dumnezeu nu se uită în burta, ci în inima omului.”

Nu tăiem doar porcul, tăiem și bradul. Cu pomul ce avem?

De ce brad? Pentru că e verde în timpul iernii. Dar, la origine, bradul nostru de Crăciun era, de fapt, pomul cunoaşterii binelui şi răului, din care au gustat Adam şi Eva antrenând păcatul originar. El era pus în piaţa din faţa catedralelor, ca decor pentru această „piesă” de teatru biblic. Pomul era împodobit, la început, cu mere şi cu ostii. El avea dublă semnificaţie: simboliza, cum spuneam, pomul din rai, dar şi lemnul crucii lui Isus, prin care s-a răscumpărat greşeala adamică. Ulterior au apărut şi alte podoabe care simbolizau darurile aduse de regii magi la ieslea din Betleem. La începutul secolului al XIX-lea tradiţia pomului de Crăciun a ajuns şi în Anglia, iar din câte ştiu, prin comunitatea saşilor din Ardeal, ea a păstruns, puţin mai târziu, şi la noi. Prin urmare, semnificaţia pomului de Crăciun este biblică, nu păgână, aşa cum se crede.

PF Daniel are o Pastorală de Crăciun cu iz eco, dar construiește un uriaș sediu de campanie (Catedrala) în răspăr cu orice prescripție ecologică. Îndrăzniți să-i ziceți vreo două?

Nu mai am şi nu mai vreau să am nicio legătură cu un ins care de când a fost „întronizat” se nabucodorizează trist şi indecent.

Ce e aia „Prea-Fericit”, surplusul de care suferă dl. Ciobotea? Eu, când sunt prea obosit, n-am chef de nimic. Cum o fi când ești din cale-afară de fericit?

Ar trebui să-i cereţi o audienţă de fiecare dată când n-aveţi chef de nimic. Să vă transmită puţin din preafericirea lui permanentă. Titulatura aceasta devine şi mai ciudată dacă ne gândim că Augustin, cel mai important Părinte al creştinismului occidental, e socotit doar „fericit” de către ortodocşii români. Dar asta e, personal cred că care ajung „preafericiţi” din timpul vieţii ar trebui să citească măcar o dată pe zi „Fericirile” din  Evanghelia după Matei. Multe s-ar rezolva în BOR prin acest simplu exerciţiu spiritual. Zic şi eu, nepreafericitul de mine!

Publicat în numărul 51 al revistei Academia Cațavencu. Număr de colecție! Se află pe piață în perioada 23 decembrie 2013- 5 ianuarie 2014

Comentarii

+