Sega (Octavian Segărceanu), scriitor: „Plecasem bou și mă întorsesem vacă, nicidecum una sfântă, ci una cu burta plină de tot felul de lucruri nerumegate“.

de Radu Uszkai , 05 august 2013
Sega

După 11 ani petrecuți cu corporatiștii din publicitate, Octavian Segărceanu și-a luat lumea-n cap în 2008: și-a zis Sega și a plecat într-o călătorie inițiatică taman în India, ca să caute sensul vieții. S-a întors însă în țară cu niște povești despre Osho, Buddha și călugări pe care le-a trecut pe foaie. De ce nu vor călugării budiști o Catedrală a Integrării în Nirvana, puteți să citiți mai jos.

 

Reporter: Namaste (sper că am zis corect), Sega! Să începem cu începutul: ce înseamnă acest „namaste“, care dă și titlul trilogiei tale?

Sega: Namaste, Radule! Dacă ai pus accentul pe „e“, ai zis cum trebuie. Namaste e un salut străvechi, provenind din două cuvinte în limba sanscrită: nama și te, „mă închin ție“ în traducere. Nama înseamnă „ceea ce nu îmi aparține“ și reprezintă renunțarea la propriul eu în fața celui pe care îl saluți înclinându-te ușor, cu palmele împreunate în dreptul inimii. „Mă închin divinității din tine“ sau „mă închin lui Buddha (adică Celui Treaz) din tine“, „lumina din mine recunoaște lumina din tine“ sau „divinitatea din mine salută divinitatea din tine“ sunt tot atâtea interpretări pentru Namaste.

Ai plecat din România în India în 2008, deși aveai un job bun: ai lucrat 11 ani în publicitate. La o adică, mulți tineri de la noi ar considera că și-au găsit sensul vieții cu o asemenea slujbă. De ce ai plecat? Te-ai săturat de corporație și aveai chef de ceva mai simplu, ori ai plecat în căutarea sensului vieții?

Negăsind sensul vieții în publicitate, l-am căutat mai departe. Hăt departe. Nu a fost o tentativă de down-shifting, ci o dovadă de soul-drifting.

În România se consumă foarte multă literatură esoterică despre India și există și mulți oameni care fac yoga. Ai citit ceva de acest gen înainte să pleci, practicai yoga, sau te-ai dus, cum zice o vorbă românească, pe nepusă masă?

Nu practicasem yoga, nu citisem literatură esoterică, însă prin 2006 descoperisem o carte într-o librărie. Cartea despre ego. Fusesem atras de numele autorului, Osho, crezând că e un scriitor japonez. Mă înșelasem. Osho nu era un scriitor japonez, ci un mistic indian. Mai mult, Osho nu a scris niciodată nimic, dar a vorbit mii de ore unora care s-au găsit să-l asculte. Vorbele i-au fost strânse apoi în cărți precum Cartea despre ego. Am simțit că e cartea despre mine. Și asta m-a dus în India.

Ai vrut, de la bun început, să-ți transformi aventurile într-o trilogie, sau ideea aceasta ți-a venit pe parcurs?

Nu am plecat precum Elizabeth Gilbert cu o idee de carte și un avans de 200.000 de dolari din partea editurii. Nu mi-a trecut prin cap că o să scriu o carte vreodată. Eram obișnuit cu texte scurte, de reclamă. Dar iată că socoteala din târgurile Indiei nu s-a potrivit cu cea de acasă. Mă întorsesem în 2009, după un an de hălăduială mai mult sau mai puțin spirituală, simțind nevoia să înțeleg și să integrez ce mi se întâmplase acolo, departe. Se întâmplaseră atât de multe și înțelesesem atât de puține. Practic, plecasem bou și mă întorsesem vacă, nicidecum una sfântă, ci una cu burta plină de tot felul de lucruri nerumegate. Când am început să-mi povestesc aventurile, am descoperit că scrisul mă ajută să rumeg ceea ce nu am putut rumega altfel.

De ce crezi că românii și europenii sunt atât de interesați de India: s-au săturat de creștinism ori de laicism? De democrație, Google și smartphone-uri?

Nu s-au săturat neapărat de creștinisim sau laicism (frumos ai definit religia dominantă a vremurilor noastre), ci de fals, de minciună. Există în noi o sete mocnită pentru adevăr și la un moment dat pornim să-l căutăm aiurea, care încotro, când ne trezim că nu-l vedem nici în noi, nici în jurul nostru. Avem nevoie să mergem departe, până în India sau America, până la Polul Nord sau pe Lună, avem nevoie să cutreierăm pădurile interzise, să călcăm prin văi întunecoase, pline de șerpi și păianjeni, să înotăm printre crocodili, să ne afundăm în mlaștini, să străbatem deșerturile, să îndurăm frigul și nopțile lungi și pustii ca să ajungem, în cele din urmă, la adevărul care a fost dintotdeauna în noi înșine.

Care a fost primul contact cu India? Ce te-a surprins cel mai mult?

Parfumul Indiei. I-am și dedicat un capitol în prima carte, Namaste - un roman de aventuri spirituale în India. De surprins, te surprinde totul acolo. Și asta e bine, pentru că nu mai găsești etichete gata fabricate pe care să le lipești pe lucruri. Ai, prin urmare, șansa să vezi, poate, pentru prima oară.

Cum arată o zi din viața unui călugăr budist din India? În plus, cum ți se par călugării de acolo, în comparație cu preoții ortodocși de la noi? Nu își doresc și ei o catedrală a integrării oamenilor în Nirvana?

Călugării buddhiști pe care îi întâlnești în India sunt de mai multe feluri și culori. Dar fie că poartă robă stacojie, portocalie, cenușie sau muștărie - straie reprezentând diferite ramuri buddhiste - atitudinea acestor călugări e aceeași: una senină, binevoitoare, firească, zâmbitoare, care îți aduce și ție zâmbetul pe buze. Nu am văzut călugăr buddhist morocănos, încruntat și nici hlizindu-se fățarnic. Ei bine, zâmbetul ăsta e o raritate prin părțile noastre. În schimb, noi excelăm la capitolul înverșunare, vehemență, falsă smerenie, frică și „dreaptă“ superioritate față de celelalte căi spirituale. Călugării buddhiști nu își doresc o catedrală a integrării în Nirvana, poate și pentru faptul că dorința în sine e o piedică. Pe de altă parte, practicantul Buddha-dharmei, a învățăturii lui Buddha, știe că nu există mântuire în grup, că în esență e singur și că totul depinde de efortul personal.

În prima parte a trilogiei ne povestești despre zilele petrecute la ashramul lui Osho. Cum la noi există o groază de cărți pe această temă (mai lipsește doar o carte despre Osho și gătit), trebuie să te întreb: ce ar trebui să reținem din ce a avut Osho de spus?

Spre deosebire de toate celelalte cărți pentru gătit, cartea mea despre cum e la Osho în ogradă (Namaste - un roman de aventuri spirituale în India) nu se lasă cu sfaturi și rețete.

Nu ai vrut să cucerești Everestul, ci doar să ajungi în Lumbini, locul unde s-a născut Buddha. A fost acesta cel mai important moment al călătoriei tale?

Nu doar atât. În Nepal am mai vrut să fac un curs de Vipassana în izolare și să-mi prelungesc viza pentru India. Nu există cel mai important moment al călătoriei mele. Se prea poate ca toate să fi fost cele mai importante.

Ce sfaturi i-ai da unui tânăr care ar veni la tine și ți-ar spune că ar vrea să meargă pe unde ai fost și tu?

Să citească Namaste - un roman de aventuri spirituale în India (povestea celor trei luni petrecute la Osho), Namaste - un roman de aventuri spirituale în Nepal (povestea unei luni și jumătate prin Nepal) și, dacă o să-l scriu, Namaste - un roman de aventuri spirituale din nou în India (povestea periplului lui Sega din nordul tibetan al Indiei până în sudul ei dogoritor).

O ultimă întrebare, probabil și cea mai dificilă: ai reușit să găsești sensul vieții? Dacă da, ni-l poți spune și nouă acum, sau va trebui să-l căutăm în cărțile tale?

Poate că sensul vieții nu e un lucru pe care să-l găsești, să-l pipăi, strigând apoi că este. Cărțile mele însă pot fi găsite și pipăite. Restul rămâne la latitudinea fiecăruia.

Publicat în AC, NR. 30

Comentarii

+