Subiectul ăsta mă face să mă ambalez așa de tare, încât aș putea trăi fără cafea o săptămână. Numai să aud cuvântul „lumbersexual” că începe să îmi palpite periculos vena aia slabă de la tâmplă. Păi cum dracu’ să nu te enervezi când zilele astea un bărbat nu mai e decât o barbă?! Noroc mie că am ajuns la un moment în viață când îmi fac iluzii că am valoare indiferent de felul cum arăt și când sunt suficient de matur încât să nu îmi mai pese de trendurile care se dezvoltă doar ca să mulgă consumatorii.
Pentru că asta și este în fapt, lumbersexualitatea (urăsc să confer putere dușmanului folosindu-i limbajul!): un semnal pentru consumatori, menit să vândă haine și tunsori, jeanși skinny (sau cum le-o zice!) și ghete bazate tipilor care caută cu disperare, ca toți tinerii, sens și validare. Este capitalism de exploatare în cea mai pură formă, și n-o să pretind că nu sunt un participant implicat. Deși am refuzat cu obstinență să îmi cumpăr un Kindle, ca să îmi umplu casa cu cărți, astfel încât musafirii mei să spună: „Vai, sunt clar în prezența unui erudit!” Mi-am luat țeapă, desigur, pentru că nu am niciodată invitați.
Revenind la oile noastre mâțoase, iată că am ajuns să obiectivizăm și bărbatul. Vreau să evit victimizarea comparativă, pentru că obiectivizarea unui sex față de a celuilalt nu ar trebui puse în balanță. Nici n-o să afirm că spectrul sumbru al lumbersexualității (vomit!) se compară cu ceea ce femeile au fost nevoite să îndure de-a lungul vremii. Obiectivizarea este un lucru teribil, în special combinat cu puterea de convingere a marketingului. Ni se vinde ideea că, pentru a fi dezirabili, avem nevoie de o barbă (lucru nu chiar nou) și de o cămașă cadrilată de flanel. Însă lucrurile merg dincolo de simpla dorință de a fi dezirabil: asociind embleme ale masculinității precum barba și tăietorul de lemne, ce obținem este o nouă definiție a ceea ce a devenit masculinitatea acceptată.
Să aruncăm o privire la arhetipul lumbersexual: avem bărbile, cămășile, jeanșii, ghetele toate contribuind la construirea chintesenței masculine reprezentate de tăietorul de lemne. Jeanșii, însă, sunt „pe picior”, cămășile, răscroite. Strâmtarea hainelor scade accentul asupra masivității esențiale a corpului masculin, creând forme aproape feminine. Nu mai vedem duritatea de lumberjack – bruta feroce care doboară copacii cu toporul și trăiește în pădure cu lunile – ci o umbră a acestui concept.
Măcar moda metrosexuală a fost sinceră: culorile, croiala mulată a hainelor erau „efeminante” pe față și nu s-au ascuns niciodată sub vreun obroc bărbos și purtător de flanel. Această nouă revoluție este la fel de mult o minciună ca toate celelalte, dar ne vorbește despre cum societatea vrea să consume masculinitatea. Se reduce la asta: vrem să arăți într-un anume fel, dar să te porți în altul. Poți să păstrezi barba și hainele, dar animalitatea fizică, masivitatea inerentă, trebuie să dispară.
De când bărbații nu se mai gândesc la sine ca la „bărbați”, ci ca la „bărbați normali”, adică heterosexuali, a devenit și pentru ei acceptabil să le pese de modul cum arată, sa se documenteze ca atare și să folosească moisturizer. Vedeți reclama aia la crema faimoasă în care un tip își hidratează coatele apoi feliază impecabil un trunchi. La fel de acceptabil a devenit să îmbrățiseze alți „bărbați normali” mult mai des ca înainte. Păi cine n-ar vrea o bere rece și o îmbrațișare caldă după ce tocmai a pus la pământ niște copaci?!
Există și voci care susțin că lumbersexualii revendică masculinitatea. De la cine?! A furat-o cineva? Trebuie să reafirmam conceptul de patriarhie? Salvăm masculinitatea dacă umblăm cu un tufiș pe față? De ce acești bărbați, care aparent sunt interesați să-și demonstreze profilul alfa permit să fie definiți într-o manieră așa de irelevantă? Bărbăția nu este dovedită de o barbă, ci de felul în care bărbatul ține frâiele-sau volanul-, în care decide, acționează, își tratează femeia, își iubește copiii. Si dacă lumbersexualul, acest bărbat îmbrăcat bărbătește, poate să livreze ceea ce imaginea comunică, adică să trăiască în condiții aspre, să țină toporul de capătul care trebuie sau să se scoale la 4 dimineața ca să hrănească vacile, atunci e ok. Dar dacă e doar un corporatist care iși ruinează salariul și ficatul în pub în fiecare seară, atunci totul e pur și simplu stupid, căci obiectivizarea și cultura de consum ne transformă în proști pe toți.
Și atunci văd doar un om gol pe dinauntru, căruia lumbersexualitatea nu îi cere să taie un copac (lucru pe care l-am facut și drept rezultat sunt recunoscator în fiecare zi pentru invenția drujbei) nici să îmbrățiseze propria masculinitate brută ca să fie găsit viril sau atrăgător– îi cere doar să poarte costumul. Și pentru cei dintre noi care nu vor sau nu pot să poarte costumul? Ei bine, ne vom găsi în afara curentului, și asta nu e musai o tragedie pentru cei de vârsta mea. Dar ar putea fi destructurant pentru cineva (și am fost acel cineva) care la douăj’ de ani n-are decât tuleie, care nu încape în ținute strâmte sau care are nenorocitul de bun simt să nu poarte jeanși skinny. Acea persoana ar putea avea “harnașamentul”de mascul pe care lumbersexualitatea pare să îl aprecieze, dar pentru că societatea noastră mânată de consum solicită doar fațada, va rămâne pe din afară.
A zis bine un comediant de peste ocean: bărbi stufoase-coaie rase… „Timbeeeeer!”
