Era o oră obscen de mică, să fi fost 3.00 AM, când m-am suit în mașina galbenă. Mă arunc pe bancheta din spate, sperând că taximetristul va fi dintre cei rari care au inteligența de-a deduce că, la ora aia, oamenii care ies dintr-un club de noapte au de obicei gura prea încleiată de bere ca să aibă chef de vorbă. În Loganul galben miroase a ceapă și a tămâie. Șoferul o ia la goană pe bulevard, pustiu la ora aia, și, după doar două clipe de tăcere, se întoarce spre mine și zice: „Am futut-o pe una azi-noapte de-am spart-o, frate“. O declarație atât de intimă nu poate veni decât de la cineva care mă cunoște, mi-am zis eu, încercând să-i dibuiesc trăsăturile în retrovizoare. Pe naiba, nu-l văzusem în viața mea și, oricum, nu am prieteni care seamănă cu Salam. Regheton! „Omule, sunt obosit și chiar nu mă interesează ce faci tu cu femeile-n pat“, spun, străduindu-mă să par cât mai antipatic. Dar se pare că nu pot fi altfel decât simpatic, căci șoferul continuă, relaxat, povestea. „Păi, nu, frate, că nu i-am tras-o-n pat, ci în parc. La primu’ număr am fost mai stresat, am ținut doar 45 de minute, dar la al doilea am fost pe sistem, o oră jumate. Îți zic, am spart-o pe fraieră“. Apoi, când istoria ajunsese la momentul în care fraiera în cauză se declara șocată, în sensul măgulitor, de dimensiunile taximetristului, sesizez că același taximetrist supradimensionat nu pornise aparatul. „A, lasă, frate, că ne înțelegem noi. Bă, și cum spuneam, avea fraiera niște țâțe de nu-mi încăpeau în palmă, frate, iar eu am palmă mare, că am făcut zidărie la viața mea…“
Sfințitul nu dă rest
În fine, ajungem. Șoferul încă povestește, aprinde becul din plafon, și când, în sfârșit, termină și el și ea (el a doua oară, ea a zecea oară), zice senin: „50 de lei, frate“. Un traseu de 15 lei. E clar, oi fi io simpatic, dar am față de fraier. Doar că nu merg noaptea prin parc, ca să mi-o tragă vreun taximetrist, așa că nu. Deci ne certăm. Până la urmă ne înțelegem pentru 20 de lei. „Abia am sfințit mașina, frate, mi-a luat popa un milion, fii și tu băiat, că de când au ieftinit ăștia kilometru’, fac foamea“, spune clona lui Salam, în timp ce eu înțeleg de unde venea mirosul de tămâie din mașină. Îi dau o bancnotă de 50 de lei, îmi întinde înapoi două de 10 lei. “Nu mai am mărunt, frate, schimbă tu undeva“. La 3 dimineața poți schimba, eventual, taxiurile, dar nu bani. În concluzie, mi-a tras-o și mie.
A doua zi povestesc întâmplarea într-un grup mai numeros. „A, stai liniștit, se poate și mai rău“ – asta a fost reacția unanimă. Și atunci întreb la modul cel mai serios: știe cineva un taximetrist care să nu fie meltean și care să aibă să dea rest?
Publicat în Academia Cațavencu, numărul 32, 12-18 august
