Divorţ cu uşile deschise

de Monica Alexandru , 08 iunie 2012

Am doi prieteni care divorţează. Asta e mai bine decât să îşi fi aruncat cu tigăile în inimă şi să fi spart bibelourile de la mătuşi, încercând să rămână împreună. Fiind prietenă cu amândoi, evenimentul m-a transformat, peste noaptea grea, într-unul din lucrurile pe care le criticam cel mai mult pe lumea asta. De vreo câteva zile sunt Măruţă. Asta e dovada că există justiţie divină! La cât l-am dispreţuit pe bietul moderator, nu putea exista răzbunare mai mare decât să ajung să îmi petrec serile disecând, cu penseta aia bună, divorţul celor doi, pe canapeaua mea cu dungi, având ca spectatori o mătuşă surdă, dar excelentă bucătăreasă, şi o vecină care se plictiseşte singură acasă, dar care se amuză atunci când ne plictisim împreună.

Iată ce am constatat eu de când le ofer psihanaliză cu public. Femeile renunţă la vicii când se îndrăgostesc şi când constată că fluturii din stomac sunt mai săţioşi decât orice baton de slăbit. Cum chestia asta nu e gratuită şi nicidecum uşoară, ele le vor reproşa bărbaţilor sacrificiul făcut până în ziua în care se vor decide să îi părăsească. În ziua aceea, ei vor căpăta toate viciile posibile pe care prietenii lor le vor scuza solidari „Nu era aşa… Dar, de când l-a lăsat ea, a început să bea”.

Apoi că femeile tind să le reproşeze bărbaţilor toate sacrificiile de imagine, culinare şi casnice menite să facă le viaţa, retina şi stomacul mai fericite. Iar ei nu se lasă mai prejos şi le scot lentilele de contact cu fiecare mărţişor, ghiocel şi alt nenorocit de cadou pe care au cheltuit sume fabuloase în loc să cumpere cine ştie ce porcărie inutilă pentru maşină. O soacră nu va trece niciodată neobservată, aşa că ambele tabere îşi vor împărţi plăcerea de a o pune la colţ pentru toate lucrurile rele din defuncta relaţie.

Depăşite aceste aspecte, memoria femeilor fiind mult mai fidelă decât a bărbaţilor, ca şi caracterul lor de altfel, ele vor reproşa aniversările uitate, jumătăţile de oră întârziate în timp ce ele aşteptau în faţa cinematografului, în pantofi cu toc înalt, schimbările radicale de look taxate sec cu „nu văd nimic schimbat la tine”, privirile poposite pe forme mai generoase, mai tinere şi mai înalte, lipsa de simţăminte când ele plângeau la drame americane, fiecare meci, minut cu minut plus prelungirile, berile nenumărate cu băieţii când ele stăteau în casă cu temperatură mare, lipsa discursului amoros.

Cum ei nu înţeleg mare parte din lucrurile care le sunt reproşate, se mulţumesc să privească în jos şi în gol şi să încerce să îşi răspundă la întrebarea „cum de am stat atâţia ani cu o nebună??”.

Acum mă cheamă amândoi martor la proces şi eu nu ştiu ce să spun, că sigur o să greşesc ceva….

Comentarii

+