Despre tiranocraţie şi eşafodul urii

de Marius Ghilezan , 27 noiembrie 2019
„Ura” este un factor unificator, iar politicienii exploatează acest sentiment, ca un instrument pentru atingerea obiectivelor politice. Politica bazată pe ură a devenit o normă de bază în arena globală.
Retorica încălzită a stigmatizării, atât de des apărută încă de la inchiziţie încoace și politica merg mână în mână. 
Încă din comuna primitivă ura a înflăcărat mulţimile. Triburile dominante s-au năpustit asupra celorlalte. Liderii lor şi-au motivat combatanţii cultivând şi administrând sentimentele primare. Orice fiinţă umană are emoţii. Unele sunt pozitive şi altele negative. Cele mai uşor de stârnit sunt cele din urmă. Aici se lucrează fără naturel simţitor. Instrumentiştii urii nu acţionează cu fineţuri. Direct cu barosul. Frustrările individuale sunt asamblate într-un melanj funcţional al frustrărilor colective. Individul îşi pierde identitatea în mulţime. Devine agresiv, dacă toţi ceilalţi sunt agresivi. De la violenţa verbală la cea fizică e doar un cap de pod. Iar navigatorii prin ape tulburi – să le zicem de-a dreptul strategi ai Laboratorului de comis ură – ştiu să obţină contagiunea. 
Ura individuală nu ajută la nimic. Valabil pentru cei care conduc discreţionar lumea. O spune şi Winston, celebrul personaj din cartea “1984”(pe care-l recomand de citit, înainte de “Povestea slujitoarei”): “Vechea civilizație pretindea că este clădită pe Iubire și Dreptate. A noastră va fi clădită pe Ură... În lumea noastră nu vor fi alte emoții în afară de Frică, Ură, Triumf și Umilință. Pe toate celelalte le vom distruge, pe toate.“ 
Regimurile neliberale folosesc asemenea tactici. Liberalii, prin tradiţia lor, au cultivat individul ca supremul “Orient” căruia i se închină legile. 
În contrafăcuta „Lume nouă” a progresului cu de-a sila, mulţimea se închină tablelor de domnie, poreclite norme juridice. Iar tablele asupresc atât cât să nu doară. Mulţimile fac rapid pasiuni. Şi de aici controlul e ca şi împlinit. 
Psihologii moderni ai lumii nu s-au prea ocupat de conceptul de ură colectivă. Şi atunci strategii din umbră au inventat fel de fel de metode care să-i unească pe predispuşi. Cine sunt “victimele” unei astfel de domesticiri? Frustraţii, neîmpliniţii şi singuraticii. Ca să nu mai vorbim despre cei care n-au dobândit cultura dialogului şi a respectului dreptului celuilalt de a nu fi de acord. După cum a explicat Martin Luther King Jr., „Ura distruge însăși structura personalității.” Haterul e mai uşor de dirijat când e deviscerat de identitate. Iar societatea însăși e mai uşor de condus când e în sine e degradată în esenţa sa.
Orice despot al lumii ştie că Machiavelli n-ar fi scris „Principele” dacă prietenul lui Lorenzo de Medici, nepotul lui Lorenzo Magnificul, n-ar fi avut de gând să-l învingă pe austerul Girolamo Savanarola pentru conducerea Florenţei. Savanarola a adus cumpătarea, iar Lorenzo, desfrâul şi splendoarea. Şi atunci s-a născut “Principele,” prima carte de învăţătură pentru „meseria” de tiran. Nu întâmplător de Medici sună mai florentin, ca vasul de ceramică albastră, decât Savanarola, un didact al eficienţei.  
 
Acordul în dezacord a preocupat demult lumea politică. E mai uşor să organizezi o juntă războinică împotriva cuiva, decât să fii şi meşter şi zidar pentru o construcţie înnobilantă. 
 
Care sunt consecinţele medievalizării relaţiilor sociale în noua paradigmă a globalismului?
Într-adevăr, ura poate cufunda o întreagă societate în întuneric, nihilism și degradare grotescă. În timp ce ura poate infecta orice persoană vulnerabilă de orice orientare politică sau fără orientare politică, ideologiile dictatoriale îmbrățișează și exploatează ura ca strategie deliberată. 
La început a fost Cuvântul. Şi Cuvântul era Dumnezeu. Noii teocraţi ştiu că la bază individul e un animal. Cel mai uşor e să-i stârneşti pornirile primare. 
Lenin a scris explicit în tratatul său „Comunismul de la stânga” că ura era „baza oricărei mișcări comuniste”.
 
Ura a fost politica centrală a lui Lenin. Gândiţi-vă, ce rapid a schimbat o societate creştină, patriarhală. A sădit sămânţa urii, mai bine ca orice narodnic. Mesajul său către comisarii sovietici, însărcinaţi cu educația, e explicit şi uşor de înţeles, chiar şi pentru un posedat care ar vrea să se vindece: „Trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să urască. Ura este baza comunismului. ”(Gândiți-vă la discursul înveninat al micuţei, Greta Thunberg, pentru presupuse păcate climatice ale liderilor lumii.)
Comunismul a fascinat o lume debusolată. În România interbelică a unei societăţi creştine, curentul ideologic n-a prins. 
După instaurarea regimului de ocupaţie, agenţii de propagandă ai partidului comunist erau recrutaţi dintre cei mai umili oameni. Au fost învăţaţi să răspândească ura faţa de burghezo-moşierimea, ziditoare de ţară. Ce a urmat se ştie. Proscrişii au fost aruncaţi în închisori, iar noile elite s-au format dintre comisarii fricii, oameni fără Dumnezeu care schingiuau omul şi-i smulgeau identitatea. Asta era profesia lor de bază.  
 
Karl Marx a şi recunoscut în singurătate că a fost cel mai urât om. Comuniștii de astăzi continuă să urăscă, la fel ca globaliştii. Mânaţi de păpuşarii din umbră se exprimă plenar. Poate vă amintiţi de acuzele „servitoarelor” din Senatul american la audierile judecătorului Brett Kavanaugh, propus de Donald Trump pentru Curtea Supremă de Justiţie. El s-a pronunţat mai demult împotriva avortului, fiind un creştin declarat. Femei, îmbrăcate ca în filmul inspirat din cartea lui Margaret Attwood “Povestea slujitoarei,” au făcut un scandal uriaş în timpul audierilor acestuia din Senat. Au fost unele femei care s-au declarat hărţuite în anii de colegiu de către judecător. A mai contat declaraţia sa, pe propria răspundere, că era virgin la acea vreme? Asupra lui se stârnise la comandă politică jihadul necreştinilor. 
Sexomarxistele sunt azi excepţional descrise de Attwood, scriitoarea canadiană de geniu, care a descris personajele cu astfel de deprinderi drept “utere umblătoare,” destinate doar să facă băieţi şi să trăiască după regulile impuse de teocraţie. Offrode, victima cărţii, are un corespondent şi în România de azi.
Ura de stat se vede în întreaga sa amploare acum când Partidul Comunist chinez trimite zilnic bătăuşi profesionişti împotriva tinerilor protestatari din Hong Kong, care își riscă viața pentru libertate.
Vedeţi printre cei care răspândesc ura oameni liberi care să recunoască, asemenea lui Socrate, că ştiu că nu ştiu nimic? Toţi au certitudini, nimeni îndoieli şi de aici uterul e pregătit pentru noul Winston.
Cronica faptelor din România de azi e doar o coincidenţă sau un experiment social?
Klaus Iohannis nu va înţelege niciodată că eşafodul clădit pe ură e ca stâlpul lui Rudolf din Sibiu pe care l-a refuzat să-l mai ridice.
Loading...

Comentarii

  • Goe

    18 decembrie 2019 3:55

    Muie de la dragnea, gaozane, ca eu nu-mi mrddaresc mataranga pe curul ala pe care il ai in mijlocul meclei! Sa-ti fie rusine, scarnavie, ca te-ai vandut pe 30 de arginti si slujesti niste excremente tradatoare te tara! Mars in rusia, potaie scarnava!Intr-o zi, gaozane, o sa-ti pierzi nasul, micropenisul si urechile!

    raspunde comentariului
  • ilie

    27 noiembrie 2019 16:03

    Dupa ce bate campii cu spor individul, bursier PSD, ajunge la ce-l doare... Johanis, "dusmanul", nu adversarul, PSD. Purtat de logoree mai comite, in incheiere si o greseala de l. romana "pe care "L-A" refuzat sa-l mai ridice"....

    raspunde comentariului
+