Îmi doream câteva zile tihnite, cu disperarea pe care numai iureşul vieţii în Bucureşti mi-o poate da. Eram, deci, pregătită pentru o poveste rurală, cu miresme de fân cald şi mămăligă cu lapte. Mai mult, eram dispusă pentru o comuniune totală cu natura, să renunţ la cele 3 creme de faţă, 4 loţiuni de corp, la gelurile de duş cu toate aromele pe care le poţi găsi într-o piaţă, precum şi la toate instalaţiile şi pomezile care compun un arsenal ce-mi pare într-atât de indispensabil încât să-l car întotdeauna după mine, dar din care, dintr-un ataşament absurd faţă de unele componente, folosesc doar câteva.
Gândul că întâlnirea cu raţele sau cu puii, ar fi putut fi compromisă de ţinuta mea necorespunzatoare, mi s-a părut de nesuportat şi astfel am ajuns la ţară cu bagajul potrivit pentru un sejur de 3 săptămâni, deşi urma să stau doar 4 zile.
Încă din prima zi, contactul cu aerul lipsit de praf, gaze de eşapament şi asfalt încins, mi-a declanşat o foame care, nu numai că m-a făcut să uit de Montignac cu toata familia lui de nutriţionişti, dar mi-a speriat şi gazdele care curând au început să ascundă, pe la vecini, toate animalele importante, de frică să nu mă năpustesc asupra lor.
Pe când toţi erau extaziaţi în faţa frumuseţilor naturii şi se minunau duios de fiecare fir de iarbă, dar şi de insensibilitatea mea la toate acestea, ochii minţii mele năucite, vedeau doar un aşternut alb foşnăind şi somnul meu lung cât săptămâna de dinaintea salariului.
În prima noapte n-am închis un ochi din pricina patului. Salteaua îmi părea făcută din coji de nucă şi ori de câte ori mă răsuceam căutând un colţ mai blând, scârţâieturi fantomatice îi trezeau pe toţi ai casei, aşa încât am înţepenit cu ochii in tavan până pe la 5, când un cântec de cocoş isteric, repetat din 10 in 10 minute, m-a făcut să urlu mocnit, în sinea mea. Pe la 6 am înteles că pierdusem lupta şi am coborât să pregătesc cafeaua pentru toată lumea.
În a doua noapte, deşi mă împrietenisem cu patul, mi-am petrecut timpul luptându-mă cu un purice nemilos, luat pesemne de la pisica pe care căzusem pe la amiază, doborâtă de nesomn , de căţăratul pe dealuri şi de discuţiile despre pământul din Cuculie. Primul cântec al nenorocitului m-a găsit sleită de puteri şi m-a trimis la bucătarie, unde, până s-au trezit ceilalţi, am avut timp suficient să plămădesc şi să coc niste cozonaci cu nucă
M-am plâns tuturor şi am făcut trimiteri subtile la o ciorbă acră de cocoş, cu mult zarzavat, dar n-am reuşit decât să fiu luată de urechi, pentru că nu mă mai bucur de frumuseţea vieţii la ţară şi că ura mea violenta faţă de un biet cocoş era de râsul curcilor.
Cu ochii roşii de nesomn, am ticluit un plan de supravieţuire. Am aşteptat spăşită seara, am răpit cocoşul şi l-am încuiat în portbagajul maşinii, eram sigură că de acolo nu mai putea razbate cântecul odios! Apoi, am făcut un pact cu puricele ( eu i-am promis că nu aveam să-l mai vanez şi el a promis să mă muşte mai cu mila şi mai rar) şi mi-am încropit un pat, direct pe podea!
Toată noaptea m-a mustrat conştiinţa şi mi-a fost frică să nu se sufoce nefericitul în portbagaj. Tocmai îmi îmi spuneam să stau liniştită că fusesem în legitimă apărare, că pe la 5 si 25 de minute, o găina a început să urle ”S-a furat cocosul, s-a furat cocosul!”
Acum nu-mi doresc decât sa ajung acasă, să deschid larg geamul şi să adorm, în pace, în miros de motorină arsă şi în sunet de claxoane, motoare turate, motociclete turbate, camioane duduitoare, lătrat de câini şi miorlăituri de pisici îndrăgostite!
Ca orice s-ar zice, nicăieri nu e mai bine ca acasă!
