Adrian Năstase a fost singurul politician care a făcut un lucru bine. A scris cărți. Ar fi putut să fie cronicar, scrib, autor de benzi desenate, dar nu politician. Deoarece penița și cerneala l-au avantajat tot timpul, Năstase a putut să profite de acest lucru. S-a prezentat senil, cu cocoașa sură a bătrâneții trasă ca o cagulă peste cap în fața judecătorilor, ajungând la închisoare, cu laptopul într-o mână și cu pana de porumbel voiajor în cealaltă. A măzgălit pe Word trei autobiografii, scriind cu rapiditatea unei mașini de tipărit profesionale roman după roman. Iar acum Agatha Adrian Năstase lucrează, încet, încet, ca un melc diabetic la ultima și cea mai mare lucrare a sa, o culegere finală de povestiri polițiste cu propriul său personaj.
El a fost omul din spatele penitenciarelor, grăsanul ex-premier care și-a făcut prostul obicei de a scrie cărți. S-ar putea ca de la atâtea cărți scrise să i se aplece. Să se infecteze cu virusul hepatic al romanelor și al bloguitului și să se scurgă, la fel de rapid cum a ajuns la închisoare în vidul paginilor cărților sale.
S-ar putea ca peste 30 de ani, după ce va crăpa, lumea îl va include în lista de scriitori ai neamului. Ce Eliade, ce Cărtărescu, măi dom'le? Năstase, fiindcă a scris de la penitenciar pentru popor. Sau pentru eliberare pentru bună purtare.
Ceasloavele sale sunt doar coperte din piele, îngroșate probabil cu diferite serii de platitudini soci-politice. Nu mă interesează ce scrie Năstase. Mă interesează doar să se îmbolnăvească de la atâtea cărți și să-și dea duhul. Doamne, miluiește!
