Alegeri 2014: Tactici secrete de campanie electorală

de Mădălina Cristea , 13 octombrie 2014
Alegeri 2014: Tactici secrete de campanie electorală

Nu am înțeles niciodată care este rostul bannerelor în campania electorală. Doar nu se uită cineva la un astfel de material de propagandă, pe care e imprimat un mesaj lipsit de podoabe ca „Victor Ponta Președinte”, și își spune: “Gata, m-a convins! Unde trebuie să ștampilez?”, ci mai degrabă “Președinte, Președinte, dar eu ce primesc la schimb?”. O fi Ponta atât de sigur pe el încât bannerele sunt doar de formă?

Lumea s-a deșteptat. Mai nou, candidații își vând sufletul ca la carte pentru un vot. Spre exemplu, cine vrea votul romilor, trebuie să semneze un protocol, nu doar să dea din gură și să înghesuie gălețile pe ușă.

Experiența în marketing i-a învățat pe cei din staff-urile de campanie că publicitatea stradală asigură notorietatea și implicit vânzarea unui produs. Poate ține la detergenți și bere, însă candidații nu se vând așa. În plus, cine mai citește mesajele de pe stradă, când asfaltul e plin de gropi, aproape toți oamenii sunt doborâți de giji, cu ochii în telefoane sau stresați din cauza locului de muncă, iar restul au tulburări de vedere, suflă-n pungă sau nu sunt alfabatizați? Chiar dacă ar privi cineva aceste mesaje, tind să cred că cei care candidează la președinție se află într-un punct culminant al notorietății, iar un banner în plus sau în minus nu le asigură un loc la Cotroceni.

Nu știu de ce, dar întotdeauna candidații la prezidențiale pierd din vedere că, de fapt, ei se vând singuri, în funcție de activitatea pe care o au până în momentul candidaturii. Dacă nu ține cu asta, ei apelează (în funcție de resursele financiare pe care le au) la solidaritatea celor care contribuie la mecanismul de furt electoral.

Pe lângă faptul că nu le văd rostul, bannerele mai sunt și amplasate haotic. Nu de puține ori am văzut astfel de acumulări pe stâlpi consecutivi,  în puncte cheie ale orașului, iar în altele bate vântul fără a flutura portretul vreunui candidat.

În privința corturilor electorale nu am nimic de obiectat. Sunt utile, mai ales atunci când plouă. În corturi găsești voluntari amabili, care habar nu au despre politică, dar sunt gata să-ți dea flyere pe care să le pui prin casă, pe post de icoane. Mai găsești broșuri cu basme, în care ești mințit frumos sau cu obrazul gros și calendare care te ajută să numeri câte zile mai ai până la salariu sau până când trebuie să-ți plătești ratele. Eu mă opresc de fiecare dată și iau aceste materiale. Îmi place să țin o evidență a creativității și a evoluției minciunii în campaniile electorale, însă majoritatea oamenilor care trec pe lângă astfel de corturi, se feresc de materialele de propagandă ca necuratul de tămâie.

Am o problemă și cu sondajele de opinie elaborate de institutele de profil. Am impresia că toate sunt făcute în spatele sediului Antenei 3, și nu urmăresc nimic altceva decât manipularea cetățenilor. Oamenilor nu le plac perdanții, prin urmare se apelează la influențarea deciziei de vot prin favorizarea în sondaje a unui anumit candidat pentru a atrage atenția de la un altul. Cum se face că Ponta stă cel mai bine în sondaje, la televizor îl văd mereu înconjurat de fani, pe Facebook toată lumea îl iubește, însă în viața reală nu am avut niciodată ocazia să vorbesc cu un fanatic de-al domniei sale? Poate că nu am eu prietenii potriviți sau poate că fanii candidatului PSD sunt precum extratereștrii, știi că există, i-ai văzut la TV, dar niciodată în viața reală. De asemenea, mai am o teorie, potrivit căreia gena pesedistă se activeză doar după administrarea unei bancnote cu domnul Caragiale imprimat pe ea.

Cât despre sondajele de opinie online, pot spune că acelea sunt cel mai puțin relevante, deoarece oricine poate își poate bifa preferința, indiferent dacă a împlinit 18 ani, e debil sau condamnat fără drept de vot.

O altă metodă prin care poți afla preferințele românilor este folosirea RATB-ului. În timpul campaniei electorale, mijloacele de transport în comun devin adevărate forumuri ale dezbaterilor politice. Fie că se cunosc sau nu, pasagerii conversează lucid, acid sau irațional despre cei 14 candidați.

Studiul meu nu a avansat într-atât încât să vin cu procente, însă din ce am tras cu urechea până acum, am notat următoarele idei:

  • unii o plac pe Udrea și o vor vota pentru că “e blondă și frumoasă”;
  • pasagerii din RATB nu-l plac pe Ponta pentru că le “amintește de comunism”. Un cetățean puriu a opinat că “Pe vremea mea nu muream de foame, însă dacă Ponta iese Președinte, spre deosebire de politica dusă de Ceaușescu, ăsta ne va ține fără masă, fără casă, fără carte, fără serviciu.”;
  • pensionarii nu-l plac pe Iohannis pentru că “are prea multe case” (nicidecum din motivul dat de către Gabi cea pierdută cu firea), dar îl vor vota pentru că “are vocea caldă și pare a fi răul cel mai mic”;
  • Deși Dan Diaconescu “nu mai are farmecul de odinioară”, fanii au rămas fani și îl vor vota pentru că “e un om al poporului”;
  • Vadim are și el adepții lui care îl vor vota pentru că “va arunca toate lichelele din țară”;
  • Kelemen Hunor nu prea e pe placul celor care circulă cu autobuzul. Nu pot să reproduc ce a spus un controlor despre el, dar făcea referire la originile prezidențiabilului;
  • Macovei “e bună, dar la Bruxelles, nu aici”.

În timp ce îl ascultam pe moșul care vorbea despre Ponta, m-am întrebat: de ce în campania electorală se investesc căruțe de bani în materiale de propagandă și sondaje de opinie, când în mijloacele de transport în comun circulă purtătorii de mesaj ideali? De fapt, de unde știm noi că această tactică nu este deja folosită?

Dacă la sat îi avem pe primar, cârciumar și preot, la oraș există mijloacele de transport în comun, unde cetățenii mai vorbăreți inițiază o conversație pornind de la o chestiune mai mult sau mai puțin întâmplătoare, cum ar fi un banner al unui candidat, o știre  pe care o aud la radio sau o zăresc în ziarul vecinului de scaun. Inițiatorul discuției se bagă în seamă spunând că X sau Y este un hoț nenorocit, apoi îți prezintă biografia ticălosului și a familiei sale. Niciodată purtătorul de mesaj nu coboară din autobuz la jumătatea discuției. El își ține poliloghia despre hoțul nenorocit, apoi îți spune cine va salva România. Chiar dacă tu îți dai ochii peste cap, în jurul tău vor fi mereu oameni care vor privi aprobator și vor părea luminați de spusele purtătorului de mesaj. Mai târziu, luminații din autobuz le vor povesti prietenilor din parc, rudelor și vecinilor, care este intenția lor de vot, desprinsă în urma unei conversații revelatoare, iar interlocutorii vor povesti mai departe, și tot așa.

Dacă veți fi atenți, aceeași metodă se aplică și în sala de așteptare de la policlinică, la poștă și la coada de la pâine. Poate sunt eu paranoică, dar am început să cred că nimic nu este întâmplător când vine vorba de politică.

Loading...

Comentarii

+