HomeSocialAm văzut disperarea. E un roman

Am văzut disperarea. E un roman

Recent, la știrile de la ora 17 am văzut cum un motociclist a fost zdrobit de un automobil, șoferul fiind sigur că dacă-ntoarce pe bulevard, pe linie continuă, n-o să se întâmple nimic. Cine știe de câte ori a făcut această manevră, ori câți ca el există în țară. Nici nu vrei să te gândești, c-ajungi, de frică, să nu mai ieși din casă. Până mai ieri îmi concentram atenția pe victimă. Ca mulți alții, sorbeam zvâcnirile muribundului, mă întrebam dacă-l mai salvează, cu ce sechele fizice rămâne, ce pedeapsă se dă în cazul ăsta etc. Dar câți ne-am uitat vreodată la reacția vinovatului? Îl privim cum își pune mâinile în cap și tot ce ne repetăm obsesiv e „scapă, că așa-i la noi”, ori „e mâncat!”.

Domnul despre care vă vorbesc a coborât din mașină, nu știu pe unde, pentru că-n dreptul ușii lui zăcea motociclistul. Te uiți la marca automobilului și nu-ți lasă impresia că-i bogat. Mulți își permit Opel. Are blugi și cămașă. Cui îi pasă? Scoate din buzunarul de la piept un iPhone. De parcă mai impresionezi pe cineva cu așa ceva în ziua de azi. Sunt chiriași la garsoniere-n Ferentari ce-au strâns din fund să pipăie touch screenul unui iPhone. Deci nu-mi dau seama dacă are bani „să scape”. Începe să dea telefoane disperat, în timp ce publicul fotografiază/filmează muribundul. „Iubita, am o problemă. Vezi că ajung târziu… am lovit un motociclist. Nu știu, a intrat în mine, am întors mașina, și nici nu l-am văzut. Pur și simplu m-am trezit cu el întins lângă roată. Nu știu dacă-i mort… mai tremură. Vine Salvarea. Stai calmă. Sunt calm. Pa!”, îmi imaginez că spune. Apoi mai dă un rond mașinii și-l mai privește pe cel întins pe carosabil, cu casca încă pusă. Nu-l atinge nimeni. Să vină Salvarea.

În timp ce medicii îl ating pentru prima dată, și o doctoriță îl mângâie pe spate, întrebându-l dacă se simte bine, șoferul își pune mâinile-n cap și așteaptă să se ridice casca pentru a ști sigur dacă a omorât pe cineva, ori doar a rănit. Cred că se lasă bezna și liniștea supremă-n mintea lui atunci când medicii îi spun că nu mai mișcă și metodele de resuscitare sunt în van. Îl vezi cum se prăbușește din interior și mai bâiguie două-trei scuze polițistului. Deja momentul e un roman și-i trec prin minte multe: „de ce-am întors aici?”, „de ce n-am stat să termin treaba la birou?”, „de ce m-am născut?” etc.

Mortul e urcat în ambulanță, polițiștii încep să fotografieze și să dirijeze circulația, publicul se duce la casa lui unde va savura gloria lui „am fost acolo. Daaaa, era mort și-ntins pe asfalt. Nenorociții, dom`le”, iar vinovatul va intra într-una din cele două stări care-l pot caracteriza într-o astfel de situație: ultra-defensiv, sigur că scapă cu bani dați familiei, cazier, dar nicio zi de pușcărie c-o bagă p-aia cu viteza motocicletei, fanta de lumină, unghiul mort, vede el; ori panicos, sigur că-l îndeasă-n cea mai întunecată celulă, cu pedofili, violatori și criminali în serie.

Dacă justiția pune preț pe viață, prin despăgubire și asigurare, până acum nimeni n-a pus, vreodată, preț pe disperare.

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare