Bunicii sunt ăia care te iubesc. Bunicii sunt smeriți, cuminți, calzi și lucizi. Bunicii fac pâine, au mereu un sfat bun, te ceartă că nu mănânci suficient și vei cădea din picioare de anemie, le e frică mereu să nu deranjeze, sunt ca niște icoane moi, crăpate de vreme, cu mâini intrate la apă, care te-au îmbrățișat și te-au sprijinit în tăcere să nu cazi. Bunicii se sacrifică. Nu fiindcă le-ai cere așa ceva vreodată, ci pentru că așa consideră că e ordinea lucrurilor pe pământ: să nu trăim niciodată mai mult sau mai bine decât copiii noștri. Bunicii cunosc adevărul despre lume și ar lua în spatele lor toate durerile și nedreptățile ca tu să fii protejat de rele și de nenorociri. Bunicii ar fi în stare să își dea viața pentru binele copiilor și nepoților.
În Japonia, undeva departe de România, s-au dus toți bunicii buni când s-au dus. Acolo, stergând lacrimile unei națiuni, au decis acum câțiva ani să facă echipă ca să își salveze tinerii. După dezastruoasa explozie de la Fukushima, Guvernul Japonez a avut nevoie de oameni care să curețe perimetrul afectat de explozie, plus interiorul centralei, încă foarte expusă radiațiilor. Criza de la Fukushima a mobilizat peste două sute de bătrânei japonezi, toți pensionari, care s-au oferit voluntari să facă ordine și curat în locul tinerilor. Motivul invocat pentru sacrificiul lor este că celulele din corpul unui senior se divid mai lent decât celulele dintr-un corp tânăr, astfel, declarațiile pe care le-au dat în momentul deciziei sunt absolut răvășitoare, având în vedere luciditatea și naturalețea cu care înțeleg, acceptă și se oferă să meargă la moarte sigură: „Noi ar trebui să lucrăm acolo. Bătrânii au sensibilitate mai scăzută în faţa radiaţiilor”- Yasuteru Yamada, 72 de ani, fost inginer și supraviețuitor în lupta cu cancerul. „Vreau ca presa să nu mai vorbească despre noi ca fiind nişte kamikaze. Nu facem nimic deosebit. Pur şi simplu cred că trebuie să fac ceva şi nu pot să-i las pe cei tineri„ spune un alt voluntar de 65 de ani, Masaaki Takahashi. „Generaţia mea, vechea generaţie, a fost cea care a susţinut construirea centralelor nucleare. Dacă noi nu ne asumăm responsabilitatea, cine o va face? Când eram mai tineri, nu ne gândeam la moarte. Dar pe măsură ce îmbătrânim, moartea devine un lucru familiar. Avem sentimentul ăla că moartea ne aşteaptă. Asta nu înseamnă, însă, că îmi doresc să mor, ci faptul că pe măsură ce îmbătrânim se micşorează şi teama de deces. O persoană de 30 de ani care se expune la radiaţii riscă să se îmbolnăvească de cancer în cinci-zece ani, în timp ce eu aș avea deja 75 sau 80 de ani dacă s-ar întâmpla așa ceva”, spune una dintre fondatorii grupului, Kazuko Sasaki, o femeie de 69 de ani.
Toți acești bătrânei japonezi au vrut să marcheze o diferență considerabilă în anii care le-au rămas: să celebreze viața și viitorul, să își ofere sprijinul atunci și acolo unde a fost nevoie de ei. Deși operatorul centralei nucleare TEPCO i-a refuzat, mulțumindu-le pentru intenție, gestul lor a rămas în mintea mea simbolul bătrâneților curate, al igienei sufletești impecabile, al minților îmbătrânite frumos, cu rost, cu suflet. Intenţia lor de bunici a însemnat pentru mine, Onoare. Onoarea în stare pură, supremă, aşa cum doar conştiinţa unor bătrâni japonezi o mai are şi o poate oferi elegant și simplu în schimbul vieţii unor copii.
În România, undeva departe de Japonia, locuiesc pensionarii. Pensionarii sunt și ei bătrâni, doar că spre deosebire de bunici sunt răi, trădători, egoiști și urăsc conștient ori inconștient generația tânără. Pensionarii au vândut țara, s-au lăsat persecutați de regimul comunist, au asimilat fără luptă umilința sistemului și o aplică mai departe celor fără vină. Pensionarii cer tinerilor să se scarifice pentru trecut și au mereu pretenția să le oferi locul în autobuz, mai ales între 7 și 9 dimineața și 5 și 8 seara. Pensionarii sunt neinformați, detestă noul, detestă efervescența și iubesc rutina. Se plâng de sărăcia și corupția care i-a înrăit dar niciodată nu a fost responsabilitatea lor să schimbe România în bine. Pensionarii sparg mingea copiilor din fața blocului și sfâșie prin nepăsare și nesimțire speranța tinerilor, în toate zilele de vot. Pensionarii se gândesc doar la ei, neînțelegând că, doar împreună și oferind sprijin și înțelegere tinerilor putem reuși. Pensionarii cred că există un singur partid politic, același de pe vremea când mergeau ei la căminele culturale, și doar cu ăla votează. Pensionarii refuză schimbarea și neagă dreptul la fericire al altora, cu acea ură egoistă și perfidă care le dictează să simtă că toți trebuie să suferim ce au suferit ei. Pensionarii nu au onoare.
Sper să ajung o bunică japoneză atunci când mi-o veni vremea. Vreau să apuc să trăiesc într-o țară care să îmi permită să îmbătrânesc frumos, și să nu ajung o pensionară, poate doar o bunică cu pensie. Aș vrea ca noi, tinerii, să putem face cât mai repede ceva pentru bătrânii din România, astfel, prin schimbările pe care ni le dorim, ei să trăiască mai decent. Avem o singură problemă: pensionarii nu își doresc ajutorul nostru și nici o viață mai bună. Ei își doresc PSD.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 9 (1208) – 13-26 iunie 2016
