Cel mai enervant om din lume

de Spartakus , 23 mai 2014

Cel mai enervant om din lume are în jur de 40 de ani și locuiește la Pitești. Ani la rând am trăit liniștit fără să știu nimic de existența lui. Apoi… a fost de-ajuns să-mi petrec o singură zi la Pitești și exact în acea singură zi l-am întâlnit pe stradă. Ce soartă mai am și eu! În loc să trec mai departe fără să-i arunc o privire, l-am oprit și l-am întrebat:

− Nu vă supărați, știți cumva unde e strada C. A. Rosetti?

− Sigur că știu.

− Unde?

− Vă conduc eu.

− Vă mulțumesc, dar nu trebuie să duceți politețea până la sacrificiu. Este suficient să-mi explicați în ce direcție trebuie să merg.

− Vă conduc eu. E o plăcere pentru mine. Vă știu de la televizor.

L-am privit mai atent. Avea o figură care impunea respect, era ras cu grijă și îmbrăcat impecabil. Purta un costum de un gri închis (înspicat), cămașă strălucitor de albă, fular de mătase pe sub gulerul cămășii, pantofi negri bine lustruiți. Ciorapii respectau recomandarea lui Andrei Pleșu de a nu lăsa descoperită nicio fâșie din pielea picioarelor.

Mergea cu pași mari și hotărâți, astfel încât abia reușeam să mă țin după el. A străbătut, urmat de mine, străzi lungi, apoi străzi scurte, a virat la stânga, la dreapta, apoi la stânga și din nou la stânga apoi sau la dreapta și din nou la dreapta, apoi… Am înțeles, brusc, că nu știa unde e strada C.A. Rosetti și că de fapt o căuta și el, atunci, prin încercări succesive… Transpirasem și gâfâiam. M-am oprit și i-am spus:

− Am impresia că nu știți unde e strada pe care o caut.

− Cum să nu știu?! Locuiesc în Pitești de multă vreme… De fapt, la ce număr vreți să ajungeți?

− La numărul 2…

− Aha, atunci trebuie să o luăm pe acolo!

Mi-a arătat sigur pe el direcția și marșul forțat, cu mine în ariergardă, a început din nou. Străzi late, străzi înguste, străzi asfaltate, străzi pavate cu piatră cubică, străzi…

Dintr-o dată, pe fațada unei case, am văzut o tăbliță pe care scria: „Str. C. A. Rosetti“. M-am simțit inundat de fericire:

− Gata! Am găsit! Am găsit! Vă mulțumesc că ați cheltuit din timpul dv. ca să mă conduceți.

− Aceasta e strada, dar ne aflăm abia la numărul 64. Mai e mult de mers.

− De aici încolo mă descurc. Numerele caselor descresc în direcția aceea.

− N-are rost să mergeți atât de mult. Știu eu cum se poate ajunge mai repede la nr. 2.

Și brusc a părăsit strada, înscriindu-se pe alta, perpendiculară pe ea.

− Nu era mai bine să mergem chiar pe C. A. Rosetti?

− Nu! O să vedeți!

Zăpăcit de lipsa lui de logică, l-am urmat totuși, pentru că vorbea cu toată convingerea, Și rătăcirea prin labirint a început din nou: la stânga, la dreapta, la strânga, la dreapta…

Strada C. A. Rosetti, care ni se arătase pentru o clipă, ca în vis, dispăruse fără urmă.

Mi se părea că nu voi mai ajunge niciodată la destinație. Că voi merge la nesfârșit pe străzile Piteștiului, urmându-l pe domnul amabil și ceremonios. Am simțit că-l urăsc. I-am spus, ironic:

− Nu vreți, totuși, să întrebăm pe cineva unde e strada C. A. Rosetti?

− Nu e nevoie, mi-a explicat el calm. Vă conduc eu!

− Nu mă conduceți nicăieri! am strigat eu, exasperat. Vă rog să mă lăsați singur! Acum, pe loc!

− Și ce o să faceți?

− Trebuie neapărat să găsesc strada C. A. Rosetti.

− Foarte bine, vă arăt eu unde e! Veniți după mine!

Comentarii

+