Sunt de părere că noi românii avem o noţiune destul de vagă despre cetăţenie. Luând care reper Statele Unite aş putea spune că mai toţi europenii privesc cetăţenia ca pe un soi de formalitate, o chestiune aflată în umbra naţionalităţii.
Conceptul de naţionalitate s-a născut în avântul sângeros al revoluţiei franceze. A căzut Bastilia şi s-a ridicat burghezia. Pentru restul lumii acesta este demarcajul epocii moderne. Noi românii am intrat în epoca modernă la 1821, c-aşa e în tenis, acest detaliu contează mai puţin, având în vedere că la 1948 Europa a sărit iar la scandal. Ideile naţionaliste s-au cimentat şi mai serios după "paşopt". Uşor uşor, în timp, s-au format ţări prin unirea teritoriilor fărâmate sub diverse domniaţii.
Pe plaiurile noastre, lucrurile au fost ceva mai simple, diferenţele de limbă şi cultură fiind nesemnificative între moldoveni, munteni şi ardeleni. Italienii sau nemţii au avut mai mult de furcă, şi astăzi bavarezii se cred un pic mai altfel decât restul germanilor. Cam la fel sunt şi flamanzii în Belgia.
Forţez nota şi susţin că această îmbrăţişare brută a apartenenţe la neam şi etnie este desuetă şi dăunătoare. Revenind la exemplul american, şi ei au acea partea a populaţiei care se crede "mai americană" şi nu întâmplător acea parte este reprezentată de state cum ar fi Georgia sau Alabama, considerate a fi printre cele mai puţin descuiate la minte.
Poate vă amintiţi campania de acum ceva vreme, aceea cu "sunt cetăţean european şi am drepturi". N-a prea ţinut şi asta pentru că noi nu punem preţ pe cetăţenie. Noi încă ne batem în piept cu dacomanie. Motivul principal pentru care argumentez superioritatea conceptului de cetăţenie, este acela că, cetăţenia se dobândeşte, se câştigă într-un fel. În timp ce naţionalitatea se primeşte la naştere, ca ochii verzi sau părul creţ. Fiind ceva ce se primeşte, cetăţenia poate fi şi pierdută. Pe câtă vreme naţia, nu ţi-o poate lua nimeni, oricât de tâmpit ai fi.
Moştenirea neamului nu implică nici o responsabilitate, nu se împarte în drepturi şi obligaţii, de-aici omul nu se simte nevoit în a se conforma unor principii sociale. Nici măcar ideea de a nu-ţi face "tribul" de ruşine nu mai e valabilă. Totul se împarte între "ai mamei lor" şi "ai mamei noastre". Apare astfel o rupere între membrul comunităţii şi constructele sociale. Guvernul, Parlamentul, Prefectura, Primăria, Poliţia etc. nu au valoare decât în context cetăţenesc, atâta timp cât individul percepe apartenenţa la comunitate ca membru acceptat al acesteia. Disapora votează pentru că are şi cetăţenie română, nu pentru că era mă-sa din Fierbinţi.
Democraţia s-a născut în cetate nu în codru. Nu există democraţie la pigmei. Deci se poate trăi şi fără ea, nu tocmai confortabil, dar se poate.
Simt nevoia de a combate naţionalismul sub forma lui actuală, fiindcă îl consider principalul inamic al unei Europe cu adevărat unite. Ştiu că sună utopic să cauţi înţelegere pe un continent care nu a văzut 50 de ani de pace în ultima mie de ani. Ranchiunile seculare se transmit aproape genetic, ungurii şi românii, francezii şi nemţii au încă arici unii faţă de alţii. Toate acestea nu vor dispărea cu uşurinţă. Americanii reuşesc să construiască un cult ale cetăţeniei americane, obţinerea ei este o treabă serioasă care îl face pe cel care o primeşte să o perceapă ca pe o reuşită, o împlinire. Noi ne-am trezit peste noapte cetăţeni Europeni cu tot cu drepturi, vezi Doamne, şi tot peste noapte ne-am pricopsit cu cetăţenia română pe care nu o înţelegem şi nu o apreciem suficient.
Stau să mă gândesc dacă urbanizarea ar ridica importanţa acestei noţiuni sau dacă întărirea conceptului de cetăţenie ar stimula dezvoltarea comunităţilor spre urbanizare. Până rezolvă cineva dilema asta, noi rămânem rurali zdravăn, prinşi între popă şi primar, singurele ocupaţii care îşi mai găsesc sensul la ţară. Fierbe în noi sângele patriarhatului şi pretindem ca nişte nepoţi râzgâiaţi o bucată din moştenirea strămoşilor, având ca unic argument faptul că ne-a făcut mama noastră românească dincoace de graniţă.
Poate că tocmai de aceea ne văităm constant de propria ţară, fiindcă de-am aprecia-o, ar însemna că suntem cumva datori, adică ar trebui să facem şi altceva înafară de comentarii şi cârcoteli. Eu cred că omul se naşte dator faţă de comunitatea în care trăieşte şi chiar dator faţă de lumea întreagă, fiindcă primim încă de la naştere o mulţime de lucruri pe care strămoşii noştri nu le aveau, chestiuni triviale cum ar fi vaccine împotriva unor boli, educaţie pe de-a moaca şi somn fără teama că "vin turcii". Cetăţenia ţine de merit şi păstrează prin efort şi responsabilitate, dacă ne plac avantajele ei, trebuie să ne asumăm şi obligaţiile.
