N-am râs niciodată de bătrâni, dar am dreptul să râd de propria mea bătrânețe.
Zece ani din viață − de la patruzeci la cincizeci de ani – mi-au fost necesari ca să mă obișnuiesc cu ideea că am împlinit patruzeci de ani. Apoi… nu mi-a mai păsat.
Cândva îi anunțasem pe prieteni: „Prima dată când o femeie îmi va oferi locul în autobuz, am să mă sinucid.“ Pe la cincizeci și ceva de ani mi s-a întâmplat asta, dar nu mi s-a mai părut ceva groaznic. Eram obosit, mă durea coloana și m-am bucurat că pot să stau jos.
Acum am șaizeci și șase de ani (neîmpliniți). Când aud la televizor știri de genul „Un bătrân de cincizeci și patru de ani a fost lovit de un autobuz…“ tresar. Bătrân?! La cincizeci și patru de ani?! Dar îmi aduc aminte că și eu, elev fiind, când m-a întrebat mama dacă noua profesoară de română e bătrână sau tânără, i-am răspuns: „E bătrână. Are treizeci de ani.“
Pentru diversele boli de care sufăr iau zilnic douăsprezece pastile. Ca să combat efectul lor negativ secundar, ar mai trebui să iau două sau trei, dar mă abțin. Zilnic se mai năruie câte o parte din corpul meu, așa cum se întâmplă cu o clădire lăsată în paragină. Mă obișnuiesc însă repede cu noua situație, bucurându-mă de ceea ce mi-a mai rămas. Este un noroc că nu mi-a căzut părul și nici nu mi-a albit (o femeie, pe stradă, care mă știa de la televizor, mi-a povestit cum se contrazice cu soțul ei, care susține că port perucă și m-a rugat: „Eu știu că nu purtați, dar vă rog foarte mult, ca să fiu absolut sigură, dați-mi voie să verific!“; și… nici una, nici două, m-a tras de păr). Este un noroc că nu mi-au căzut nici dinții, doar mi s-au tocit puțin de îndelunga lor folosire. Lumea din jurul meu se miră când mă vede sfâșiind carne tare cu caninii și incisivii intacți sau mă aude zdrobind oase între măsele.
Când urc scările obosesc repede și mă odihnesc discret prefăcându-mă că studiez câte o pată de pe perete (un tablou ar fi mană cerească). Mai greu este când trebuie să urc pe câte o scenă la întâlnirile cu publicul: treptele sunt de obicei foarte înguste și nu există balustradă. Când ajung sus, la microfon, consider că am repurtat un succes prin însuși faptul că am ajuns acolo și aștept să fiu aplaudat înainte de a-mi începe discursul.
Tot ce fac fac mai lent. Mă spăl mai lent, mă îmbrac mai lent, mă sui în mașină mai lent, conduc mașina mai lent. Drept urmare, nu ajung niciodată la timp acolo unde sunt așteptat.
Mă consolez cu gândul că există totuși o activitate în care e bună lentoarea: dragostea. Nu cred că o femeie îl apreciază pe un bărbat care face amor repede-repede, gâfâind, cu ochii ieșiți din orbite, ca și cum ar vrea să bată un record de viteză.
Mulți critici literari sunt mai în vârstă decât mine: Nicolae Manolescu are șaptezeci și trei de ani, Gheorghe Grigurcu − șaptezeci și șase, Eugen Simion – optzeci. Iar criticii tineri nu mai sunt nici ei foarte tineri: Daniel Cristea-Enache împlinește la anul patruzeci de ani (abia aștept!).
Când mi se coc cireșele în livadă, nu sunt în stare să mă sui pe scara rezemată de trunchi ca să le culeg. Dar chem fete tinere în ajutor și am privilegiul de a le ține eu scara, ca să nu cadă. Este adevărat că ele, prevăzătoare, vin îmbrăcate cu pantaloni. Însă e în zadar, pentru că la vârsta mea încă mai am imaginație.
Publicat în AC, NR. 28
