Mi-a telefonat un editorialist de la un ziar american (este român, dar a plecat dinainte de 1989 din România):
− Ce se întâmplă, Alex, acolo, la voi?
− „Toate-s vechi și nouă toate“…
− A, Coșbuc…
− Nu, Eminescu. Dar, nu-i atât de grav. Bine că n-ai spus Poe… Ce să se întâmple? Ce s-a mai întâmplat.
− Mă refer la conflictul dintre Victor Ponta și Crin Antonescu.
− Da, și pe mine m-a speriat. Am avut senzația că sunt într-un avion și că, prin ușa întredeschisă de la cabina de comandă, îi văd pe doi dintre piloți bătându-se între ei. Până la urmă, însă, m-am liniștit. Am permanent telefonul mobil la mine și, dacă se prăbușește România, sun la 112.
− Au mai sunat și alții, când s-au prăbușit cu avionul, și n-au avut succes pentru că a durat foarte mult găsirea epavei.
− În cazul României e simplu, am coordonatele ei. Se află undeva, la intersecția dintre paralela 45 și meridianul 25.
− Mă bucur că ți-ai păstrat umorul. Dar nu e deloc amuzant.
− Nu e. Oricum, mă bucur că PNL s-a desprins din mezalianța cu PSD.
− Nu e corect politic să vorbești așa. Toate partidele politice trebuie tratate cu același respect.
− Nu și unul care: descinde din PCR, l-a avut drept idol pe Ion Iliescu, este responsabil de mineriade, se bazează pe baroni locali, încalcă regulile jocului la alegeri, îl cultivă pe un fost colaborator al Securității care are un trust de presă etc. Oricine se aliază cu PSD riscă să se compromită. Iar PSD, indiferent cu cine se aliază, degeaba se aliază, tot compromis rămâne.
− Totuși, mulți votează acest partid compromis.
− Am văzut, îl votează și morții, atât de mare este entuziasmul.
− Dar PNL e altceva….
− Putea fi altceva. Nu știu dacă știi, dar eu am făcut parte timp de 24 de ore din comitetul de sprijin al lui Crin Antonescu.
− Mă uimești!
− Lucrurile s-au petrecut așa: Acum câțiva ani, într-o noapte, în jurul orei 12, m-a sunat Emil Constantinescu ca să mă convingă să accept cooptarea mea în acel comitet. Am o mare stimă față de Emil Constantinescu, pentru rolul jucat de el în istoria recentă a României, și, în plus, în acel moment mi se închideau ochii de somn, nu voiam să lungesc mult discuția. Totuși, i-am spus: „Crin Antonescu e un om politic cu vederi largi, dar mi-e teamă că se va alia cu PSD. Eu am oroare de PSD, nu înțeleg cum cineva poate fi membru al acestui partid (lucrez, de altfel, la o carte cu titlul „Cum poate fi cineva membru al PSD?“). Ce logică ar mai avea viața mea dacă m-aș trezi, în urma unei mutări făcute de Crin Antonescu pe tabla de șah a politicii, printre cei care susțin PSD?“ Emil Constantinescu mi-a răspuns pe un ton categoric: „Asta nu se va întâmpla niciodată! Răspund eu.“ Am acceptat și am adormit. În seara zilei următoare, Crin Antonescu a început discuțiile preliminare pentru încheierea unei alianțe politice între PNL și PSD. Iar eu m-am retras din comitetul de sprijinire a lui. De atunci, Emil Constantinescu nu m-a mai sunat niciodată.
− Ce poveste tristă! Aproape că-mi dau lacrimile! Bine, dar acum, dacă a divorțat de PSD, Crin Antonescu nu merită din nou susținut?
− Poate că da, dar eu nu pot. Nu mai am încredere. Nu m-aș mira ca în viitor să se alieze cu monstrul din Loch Ness sau cu omizile păroase.
− Da, n-ar fi prea plăcut. La revedere, Alex. Îți mai dau telefon după ce se desparte Kelemen Hunor de PSD.
