De la București la Baia Mare și înapoi

de Spartakus , 17 iunie 2014

Este o plăcere să fii bărbat și, la volanul mașinii tale, să-ți străbați țara. Să vezi lanuri de grâu unduindu-se în vânt, cu maci pe marginea lor, păduri pline de un întuneric verde, dealuri line și prietenoase, desfăcându-se armonios unul din altul, munți vineții tăiați abrupt de ape limpezi și să te gândești: țara aceasta frumoasă e țara mea, am s-o și apăr dacă va fi nevoie!

Am călătorit în aceste zile, cu mașina condusă de mine, de la București la Baia Mare și înapoi, dar cu greu am mai retrăit, din când în când, plăcerea de a fi bărbat și de a-mi străbate țara. În primul rând, bărbat nu prea mai sunt. Și apoi…

Cu mare dificultate am ieșit din București, care nu-mi dădea drumul din strânsoarea străzilor lui labirintice și ultraaglomerate. O probă de rezistență psihică este să străbați șoseaua de centură, tixită de TIR-uri care trebuie să dea prioritate traficului de pe străzile perpendiculare pe ea. De ani de zile blocajele produc pierderi de miliarde de lei anual, și totuși niciun primar nu catadixește să construiască pasaje subterane sau supraterane, preferând să dea banii pe statui ecvestre compuse din panseluțe și pe lampioane cu lumini intermitente instalate în spațiile verzi. Mare este setea de frumos a primarilor!

Pe șoselele țării nu sunt indicatoare, iar dacă sunt nu sunt unde trebuie. Ajungi la o intersecție de unde poți să o iei la stânga, înainte sau la dreapta și cauți în zadar cu privirea un indicator. Drept urmare, procedezi prin încercări. O iei la stânga și mergi-mergi-mergi până când înțelegi că direcția e greșită. Te întorci la intersecție și încerci varianta „înainte”, dar, dacă n-ai noroc, constați după un timp că nici aceasta nu e bună. Faci cale întoarsă până la răspântia lipsită de indicatoare și te înscrii în singura direcție care a rămas neverificată de tine. Culmea este că uneori și aceasta se dovedește a fi greșită, întrucât intersecția însăși nu este cea la care trebuia să ajungi.

Pe o serpentină am întâlnit un bărbat cu mustață și cu pielea închisă la culoare, îmbrăcat în costum și cravată, care avea mașina în pană și cerea, prin semne disperate, ajutor. M-am gândit să opresc, dar mi-am adus aminte ce mi-a spus un cunoscut, că poate fi vorba de o capcană. Ce bine că n-am oprit! Când m-am întors de la Baia Mare, după o săptămână, același individ, cu aceeași mustață, cerea din nou ajutor. De data aceasta m-am uitat uitat mai atent și am văzut ascunși în pădure, la câțiva pași de el, patru gealați, care în mod sigur nu se aflau acolo ca să culeagă fragi. A trecut pe șosea și o mașină a poliției, dar polițiștii discutau probabil despre Kant și Heidegger și n-aveau timp să se ocupe de probleme prozaice.

Autostrăzi pe cuprinsul țării noastre n-am prea văzut. Cea de la București la Ploiești, numită A3, este cea mai stranie din câte există în lume și ar putea fi folosită pentru turnarea unui thriller în genul lui Hitchcock. Nu trece nimeni pe ea fiindcă este foarte complicat modul cum se ajunge pe ea. Și are pe margine zeci de panouri care anunță „Servicii”, fără să se ofere undeva vreun serviciu.

Am străbătut la volan 600 km dus și 600 km întors. A fost un drum istovitor. Și am înțeles, în sfârșit, de ce vor ungurii să ne ia Transilvania: din grijă față de noi, ca să ne fie mai ușor să ne străbatem țara de la un capăt la altul.

Comentarii

+