Dezlegarea peștelui culturii

de Cătălin Marin , 29 august 2016
Dezlegarea peștelui culturii

Am avut dintotdeauna alergie la nevoia unora de a funcționa cu permisiunea unei autorități. Formalitatea de tip pre-orășenesc, mă dezgustă. Se cade să te uiți la Las Fierbinți de față cu altă lume sau și-ar da seama cei din jur că ești un moftangiu? Se cade să mănânc semințe? Se cade să ascult manele?

Un caz pe care l-am tot auzit argumentat încă de acum mulți ani este cazul râgâitului în public. Sunt unii care susțin că e o chestiune naturală și sănătoasă, prin urmare e în regulă să grohăi ca un vier mulțumit. Presupun că dacă mâine vine Patapievici și declară că el râgâie la restaurant, voi auzi coruri de godaci prin toate restaurantele respectabile. Dacă Pleșu admite că și el mai sparge o sămânță de-aia bună, semințele vor fi servite ca antreu din partea casei la aceleași restaurante, iar scrumierele vor fi redenumite în "cojiere" sau "sămânțiere" fiindcă oricum și-au pierdut vechiul rost în interior.

Am ajuns să cred că are rost să eman evidențe de genul "virtutea constă în ceea ce faci, nu în gradul de abstinență". Nu ești vreun cult sau educat pentru că nu te uiți la "Las Fierbinți" și cu siguranță faptul că te uiți nu te face nici doct nici tâmpit. Așa cum nici molfăitul sau nemolfăitul de șaorma nu spune despre tine mare lucru. Dacă gândești sau nu cu proprii creieri, ei ăsta e un reper. Dacă îți asumi pasiunile, fixurile sau fetișurile indiferent de reacția societății, fără să le transformi într-un act de mândrie, ai făcut primul pas către a fi un individ autentic.

La japonezi strănutul e mai odios decât e râgâitul la noi. Acolo, când cineva strănută, cei din jur ignoră și se comportă de parcă nu s-ar fi întâmplat. Dacă mă duc în Japonia, voi respecta cultura lor. Nu mă pot abține din a strănuta, dar pot să tac din gură dacă cineva strănută lângă mine și în nici un caz nu m-aș apuca să argumentez că e în regulă să strănuți și că e musai să urezi noroc și sănătate. Asta apropo de ce se cade și ce nu. Depinde de context. Un om care simte contextul e un om de bun simț, adică o raritate.

Urmăream Las Fierbinți vara trecută, în sensul că dacă nimeream pe undeva și exista un televizor și mă uitam la câte un episod. Unele erau simpatice, altele cam jalnice, în orice caz intrau la categoria "entertainment". Cât timp un film sau o emisiune nu mă obosește prin monotonie sau nu mă oripilează prin ridicol (cum reușea "Românii au talent") sunt capabil să o urmăresc. Mai nou am reușit să descopăr o emisiune, șocantă pentru mine: "Bravo! Ai stil" pe Kanal D. O serie de fătuci de proveniențe diverse, dar esență "a la paesana", defilează îmbrăcate după cum le taie capul prin fața unui juriu format din trei "arbitrii ai eleganței". Pe parcursul emisiunii am avut reacții în genul acelora pe care le ai uneori când urătești un film de groază: mâini la urechi și pătura în cap. Fătucile astea erau atât de tute și/sau prost crescute că îmi venea să urlu ca lupii la lună. De frumușele erau frumușele țărăncuțele, nu-i vorbă, poate de-aici șocul meu. O păpușă care latră e mai impresionantă decât un guvide ciripitor.

Din toată treaba n-am făcut decât să îmi reconfirm că România în care trăiesc eu e alta decât România care votează PSD, adică cea adevărată și mă apucă așa o strângere de inimă, o senzație puternică de înfrângere. Apoi înțeleg și nu mă mai mir că lumea a reacționat la declarația lui Pleșu, de parcă respectivul ar fi "ieșit din dulap", cum zic americanii atunci când cineva recunoaște că nu e heterosexual. În fond nici Pleșu nici "Las Fierbinți" n-au nici o vină, ăștia suntem, alde Geani și Bobiță, iar cultura: Aspirina.

Comentarii

+