Cât de mari sunt șansele ca proiectul tău de diatribă, fie ea și blândă ca o maicuță sfioasă, să ajungă la cetățeanul care se pregătește să intre cu picioarele, mintea, sufletul și întreaga sa familie într-un weekend la care aspiră încă de luni? Nu există, sunt zero șanse. E ca și cum te-ai hotărî deodată să plantezi orhidee în buricul Bărăganului, într-o seacă vineri de august. Să iei la puricat acum obiceiurile internautului și să încerci să-i arăți că uzul organelor genitale, itinerariul pe care-l parcurge penisul din deschizătura șlițului până-n cavitatea bucală a destinatarului sau orgasmul pe care îl poate avea o țață transpirată când își ridică poalele-n cap pe net, e un efort pe care doar un nebun fără ocupație îl poate face în acest moment.
Mă inundă valuri de compasiune la gândul că undeva, într-un colț rece de cartier, se află în fața tastelor un mascul ftizic, ros de tutun pe dinăuntru, cu câteva macaroane anemice în farfurie. Izolat în garsonieră, nu face nimic altceva decât să se bălăngăne toată ziua pe net comentând, scriindu-și ofurile și deznădejdile în subsolul articolelor, luându-se la harță cu alte batalioane de filfizoni ce-și imaginează că înnobilează lumea virtuală cu părerile lor sofisticate.
E inutil să-i atragi atenția că penisul său nu are legătură cu mama adversarului. Sfinții din calendarul lipit cu leucoplast pe faianță nu-și au locul în pomelnicul cu înjurături, așa cum nimeni nu mai este impresionat de bravura feminelor ce-și compară vocabularul cu camionagii din vama Giurgiu. Îl scot pe Cioran din sertar și mi-l aduc aminte spunând că ”singura posibilitate, pentru ca România să nu fie o apariție efemeră, este infiltrarea spiritului spartan într-o țară de șmecheri, de sceptici și de resemnați.” Ce face ghiolbanul metafizic atunci când îl părăsesc argumentele? Înjură fără batistă la gură, fără să-și șteargă fața de eventualele amprente seboreice pe care le-ar putea înlătura cu o pojghiță fină de săpun. E nevoie de disciplină chiar și pe net. Să nu-și imagineze cineva că mi-aș dori patrule cazone care să implementeze coduri de eleganță verbală. Nici pe departe, nu sunt vreun marchiz al retoricii cu mănuși de catifea, dar nici nu pot să suport la nesfârșit mitocanul cu neuronii prinși în atele. E aproape imposibil astăzi să te angajezi într-un dialog și să nu sară din amazonul wi-fi un piranha nespălat pe dinți, un consumator de șaorma cu de toate, autodidact într-ale scoaterii și băgării cu sau fără vaselină a sfântului organ în cele mai nebănuite direcții.
Am optat întotdeauna pentru cuvântul domestic, pentru întrebuințarea cu măsură și maximă atenție a expresiilor ce provin din argoul epileptic al periferiilor, chiar dacă moda folosirii agresive a înjurăturii aduce beneficii, aprecieri și chiar bani în ultima vreme celor care o afișează. De la imberbul cu coșuri pe față cățărat pe taste în camera plină cu afișe, ce nu cunoaște altă metodă de exprimare, până la mass-media ce a îmbrățișat cu foc expunerea genitalelor în schimbul ratingului, nu sunt decât câțiva pași. De dans. Un dans mizerabil ce ne îndepărtează pe toți din ring. Fiecare ridicare de fustă, șnur de tanga, orice spălare a chiloților în public, trimiterile cu zâmbetul pe buze în mamă și crucile mânjite cu secreții de tot felul, nu reprezintă decât mișcări tectonice în mediocritatea unei specii nepermis de necăjită. Este un cutremur ce nu ajută cu nimic, poate mult mai distructiv decât cel din 4 martie 1977.
