Urmele de zgură de pe adidașii lui Halep au împânzit acum mințile tuturor românilor. Au împânzit ca și gropile de pe autostradă o populație băgată mult prea mult în probleme încât să-și dea cu părerea despre tenis. Tenis care a devenit sinonim cu Simona Halep. Într-adevăr, fata a jucat, a alergat ca un fugar cu pușca la tâmplă pe teren, și-a dat duhul pentru a câștiga trofeu după trofeu, iar acum țara ei ce face? O izgonește cu răceala unui vânzător de castraveți, care a descoperit că singurul său client este, de fapt un alt vânzător de castraveți, mai bun și mai performant.
Normal, ajungi în finală la Roland Garos, iei nu știu câte mii de euro, iar acasă, în țara Omului Spân și a lui Roș-Împărat, ești percheziționată ca la închisoare, ți se iau banii, dar ți se asigură nemurirea imaginii. Nemurirea? Nemurirea există în povești. Există în poveștile cu fete frumoase care își găsesc Făt-Frumosul. Realitatea nu e poveste, la fel cum poezia nu e narațiune, iar Simona a dat dovadă de naivitatea oricărui sportiv, în fața unui stat inteligent și al unui Victor Ponta cu un vădit talent pentru minciuni. I s-a promis nemurirea și a primit în schimb nimic. Ponta s-a folosit de ea pentru a o impozita mai mult decât au făcut-o francezii și englezii la un loc și apoi a o încăleca și a o folosi ca și mascotă pentru campania sa.
Și violată la portofel, și cu imaginea pătată de urmele lui Victor Ponta, Simona Halep face și ea ce poate. Mai un turneu, mai un premiu, o poză cu Ponta. Nu știe de fapt că, în spatele ei, agresorul libidinos și obsedat după imaginea sa e tocmai Victor-Viorel, eternul măscărici violator al imaginii publice. De asta, vorba aia, e frumos tenisul.
