De curând am văzut un film al lui Woody Allen în care apărea o observație: suntem toți martorii aceluiași adevăr, diferența constă în felul în care alegem să-l distorsionăm. În fantastica eră a informației adevărul ne este servit, gata distorsionat. De la faptă la consumatorul niciodată-final, adevărul străbate calea unui telefon fără fir. Este o diferență fundamentală între date și informație. Mai precis, informațiile sunt date, dar cu sens. Datele sunt formulări brute ale faptelor. Sigur că internetul sau mass-media nu servesc date în stil telegrafic: „urs.mort.sibiu.împușcat.stop.putin.prin.porumb.stop.trump.porumb.încă.stop.românia.gheață.mal.viitor.ceață”.
Ai zice că nici nu mai știi ce să crezi, și iată surpriza, avem nevoie să credem ceva. Am vrea să știm sigur dacă vin rușii sau nu. Avem nevoie să știm că ceea ce știm este adevăru’ adevărat. Pe de altă parte suspansul incertitudinii ne incită și în oarecare măsură ne excită de-a dreptul. Avem nevoie să ne dăm cu părerea, pe internet, așteptând liftul, în pauza de masă, la un botez. Cât să porți discuții despre vreme? Facem și noi politică, adică înjurăm politicienii, cum altfel se face politica?
În lumea izbitor de asemănătoare cu o mămăligă fierbinte și răsturnată prematur, un amărât de urs a fost împușcat. Sigur că pe pământ s-au mai petrecut alte nenorociri. Un copil moare în Africa la câteva minute. Ne-am obișnuit e rutină. Când un urs e împușcat, e deja ceva ieșit din comun. Ce pot să spun, eu m-am născut și am crescut la Sinaia. Urșii coborau în oraș la ordinea zilei. Copiii intrau în casă înainte de 22:00 fiindcă, vorba ceea, „vine ursul”. Într-o perioadă în care oamenii mai creșteau porci pe lângă casă, ursul cobora și mai înșfăca vreun purcel, de-i suspenda omului Ignatul. Nu-mi amintesc să-i fi alergat cineva cu pușca pe urșii prăduitori. Eram noi și urșii, împărțeam teritoriul, găinile, porcii și tomberoanele. Noi nu-i împușcam, ei nu ne mâncau, era un soi de înțelegere.
Poate că ne tâmpea aerul rarefiat, poate că eram noi Sinăienii mai de treabă sau mai pădureți față de tovarășii de la Sibiu. O treabă știu sigur, e mai puțin periculoasă conviețuirea cu urșii, decât conviețuirea cu bivoleții înarmați. Și fiindcă tot veni vorba de armament, mi-am reamintit de un URSS cu adevărat periculos, călărit de un tovarăș copt și răscopt pe liniile de asamblare ale KGB-ului. Pe ăsta mic l-am împușcat, pe cel mare însă nu putem decât să-l înjurăm de mamă, când nu-i de față evident. Șoc și groază când rusul a donat pentru Cumințenia Pământului, era un soi de apropo foarte probabil, ori vă „Cumințiți” ori vă facem „Pământ”. Paranoia românească mă va distra mereu, mai ales când își găsește justificare.
Îmi vine în minte legea sau ordonanța aia, ce-o fi fost, care obliga televiziunile să prezinte știri „pozitive” și „negative” în proporții egale. O găselniță, pe cât naiv intenționată, pe atât de ridicolă. Am prins odată o știre cu un iepuraș alb, probabil era pozitivă. N-am înțeles nimic din ea, era o drăcie smulsă de pe internet. Cine sunt eu să apreciez dacă o întâmplare poate fi numită știre au ba? Pot decide însă dacă mă interesează sau nu. Mai departe aștept să văd care dintre știri îmi va influența existența, știind că există în lume o mulțime de lucruri și întâmplări despre care habar nu am, dar care cu siguranță vor crește crețul carburantului, de exemplu.
Informarea ne dă o falsă impresie de control asupra propriei vieți, ne mai taie din îndoielile comune și ne dă încredere în propria persoană. Avem nevoie de lucrurile astea, pentru a ne simții parte a lumii în care trăim, indiferent cât de mult am cârcoti la adresa ei.
Internetul a luat locul televizorului pentru mulți și tind să creditez inclusiv părerismul de pe Facebook. Consider că știrile rescrise și rediscutate ajung să fie cumva mai cinstite decât cele prezentate la TV. Cu siguranță vi s-a întâmplat să schimbați de pe un canal pe altul, seara, la ora jurnalelor, și să găsiți fix aceeași știre prezentată în vreo două trei variante de-ai zice că prezintă cu totul alte întâmplări. E drept, anumite televiziuni au o înclinație specifică spre spectacol și scandal. Nu se rezumă la tonalități panicarde și nici la a prezenta ceea ce s-a petrecut, adesea ne spun și ce nenorociri „ar fi putut” să se întâmple, deprindere pe care o găsesc jalnic de jalnică.
Plecasem de la moartea unui urs și aparenta resuscitare a unui URSS. Două chestiuni atât de interesante luate individual și atât de aiuristice puse când sunt puse grămadă. La urma urmei, indiferent cât de pertinentă sau incoerentă este o știre sau o grămadă de știri, indiferent cât de rece sau de bombastic ar fi prezentate, realitatea săraca, e ca mama, numa’ una, dar de fiecare. Matematicianul și filozoful Bertrand Russel spunea: „Nu sunt dispus să mor pentru ideile mele, pentru că ar putea fi greșite”. Astfel cred că e bine să fim informați și să avem întotdeauna o versiune a adevărului, conștienți fiind că nu suntem „apropritarii dreptății”.
Articol apărut în Academia Caţavencu, nr. 15 (1214) – 24 octombrie-6 noiembrie 2016
