Fiindcă are un aer de asumată inabordabilitate, subliniat de originea aristocratică, un liberalism old-school şi ramele subţiri şi aurii ale ochelarilor, admit că personajul mi-e simpatic cel puţin 8 luni pe an, interval care poate varia în funcţie de particularităţile iernii în anul respectiv. Ici, colo câte-o panseluţă, motiv suficient să mărturisesc cu aceeaşi uşurinţă cu care-am început că au fost şi vremuri când, fiindcă nu a nins, mi-a fost neduşman tot timpul. Să tot fie însă vreo câţiva ani buni de când natura se încăpăţânează să demonstreze că iarna nu-i ca vara, şi, prin urmare, idila cu edilul s-a mulat modest. Dar asta tot n-a fost destul cât să-mi dea motiv să mă plâng altfel decât în gând. Ca-n orice relaţie, am sperat răbdătoare într-o simbolistică străveche, a vacilor grase apărute-n vis după alea slabe, care să ne dea de înţeles tuturor că, după orice furtună( de zăpadă), vine un an cu soare şi temperaturi estivale în zi de Bobotează.
Am crezut sincer că anul ăsta o să-i iasă, dar fiindcă, iată, iarna a venit din nou pe neaşteptate, simt că am o obligaţie morală să mă solidarizez cu locuitorii sectorului 1 unde cu drag sălăşluim. I-aş transmite domnului Chiliman numai că, de sâmbătă până astăzi, am auzit pe străzile înzăpezite ale sectorului atâtea înjurături la adresa domniei sale, unele implicând o asociere de organe contrazisă chiar şi de amalgamurile porno, şi multe fiind proferate de nişte doamne care altfel ar roşi doar daca-ar vedea caseta redacţiei unei reviste cu fete despuiate, încât matematic n-ar avea nicio şansă ca tot tacâmul ăsta de blesteme să nu-i zdruncine bine şi definitiv karma. Aşa că, în numele sentimentelor firave ce încă ne mai leagă, aş vrea să-i dezvălui domnului primar un set de reguli de supravieţuire pe care, oricât de mult ar încerca, nu-l va găsi în niciun film cu Stallone, Schwarzenegger sau Jackie Chan.
Să presupunem, domnule Chiliman, că v-aţi trezi într-o dimineaţă devreme de iarnă într-o locuinţă situată în sectorul 1 pe care, în presupunerea noastră absurdă, nu dumneavoastră îl păstoriţi. Ştiu că este un exerciţiu de imaginaţie greoi, probabil că nici nu sunteţi obişnuit să vă treziţi la ora asta, dar vă rog să aveţi măcar atâta răbdare cât am eu acum să mă prefac. Să ne imaginăm că, la fel ca orice alt vecin de-ai dumneavoastră, nu aveţi cum să plecaţi cu maşina pentru că, de cu seară, oameni fără inimă au zidit in jurul ei mormane de zăpadă. Acum, să fiu sinceră, poate c-aş fi putut să fiu un autor mai indulgent şi să vă las să locuiţi pe o stradă de pe care să fi putut, totuşi, scoate autoturismul în strada principală, dar calitatea mea de pieton m-a împiedicat, iar gândul la peripeţiile care vă asteaptă în aceeaşi calitate îmi provoacă o stare de extaz irepresibil.
Vedeţi repede că pălăria, pardesiul din stofă neagră – care nu-i atât de gros încât să vă incomodeze în maşina dumneavoastră de fabricaţie germană – şi ghetuţele până la glezne nu-s o costumaţie tocmai potrivită pentru iernile bucureştene. Nu vă întristaţi, la sfârşitul călătoriei veţi fi atât de transpirat încât vă veţi felicita, totuşi, pentru alegerea vestimentară făcută. Şi apoi, dacă aţi lucra într-un mediu corporatist, aţi fi obligat să vă îmbrăcaţi aşa. Primul şi singurul lucru pe care o să-l zăriţi o să fie o întindere nesfârşită şi albă. Veţi simţi că sunteţi abandonat în pustiu şi că nu veţi mai ajunge niciodată nici la destinaţie, nici înapoi acasă, de aceea este recomandat să purtaţi întotdeauna în buzunar o pastiluţă de extraveral. Curaj! Picioarele s-au afundat în zăpadă şi vă gândiţi, bănuiesc, de ce au încetat să mai fie la modă celebrii indispensabili. Dacă vedeţi în faţă nişte urme de paşi, păşiţi în ele. Ştiu, este extenuant. E ca şi cum, de la înălţimea stratului de zăpadă, te-ai arunca în gol în nişte semicratere. Dacă vă consolează cu ceva, vă spun doar că multe femei plătesc bani buni ca să ţopăie pe nişte ghete care, credeţi-mă, nu dau nici pe jumătate senzaţia de sfârşeală, durerea musculară şi lacul de transpiraţie de care veţi avea parte până la staţia de metrou Aviatorilor, adică pe unde vreau eu să vă plimb.
E adevărat, e sezonul virozelor. A început deja să vă curgă nasul şi-am uitat să vă spun de la început să vă luaţi o batistă. Oricum, la ce viscol vă aruncă zăpada în ochi, nici nu o să se cunoască prea rău. Ei, pentru un plus de adrenalină, imaginaţi-vă cum ar fi fost să fiţi femeie şi să vă fi intrat rimelul în ochi. Degeaba vă uitaţi în jur, nu-i nimeni să vă ajute. Sleit de puteri, ajungeţi la un semafor şi, până se face verde, vă opriţi să vă trageţi sufletul pe un morman de înălţimea etajului 1 al unui bloc. Staţi! Nu priviţi în jos, e posibil să ameţiţi, şi ultimul lucru de care avem nevoie acum e să mai blocaţi şi dumneavoastră circulaţia. Vă întoarceţi uşor, vă prindeţi cu mâinile ( la naiba, nu aveţi nici mănuşi) de vârful mormanului şi vă lăsaţi uşor în jos pe burtă până simţiţi că aţi atins pământul cu picioarele îngheţate bocnă. Haideţi, că de acum nu mai e mult! Ţineţi minte, dacă vă vine să leşinaţi, încercaţi să păstraţi o mână ridicată, eventual proptită de ceva, ar fi singura şansă să vă găsească mai devreme de aprilie. Acum, că suntem amândoi epuizaţi, îngheţaţi şi paradoxal de transpiraţi, multiplicaţi senzaţia asta cu factorul de înmulţire al preţului panseluţelor la primăvară şi o să vă simţiţi la fel ca noi ceilalţi, un supravieţuitor! Între noi fie acum vorba, nu-i aşa că aveţi un impuls de a vă da palme singur şi să vă înjuraţi?
Exclusiv online
