La mănăstire, domnule ministru!

de Spartakus , 13 aprilie 2013

Iubite domnule Eugen Nicolăescu (există, presupun, și cineva care vă iubește), dvs. știți ce se întâmplă în spitalele românești? Cred că nu. Dacă ați ști, v-ați da demisia din funcția de ministru și v-ați refugia într-o mănăstire, copleșit de rușine, ca prințesele de altădată care rămâneau gravide cu grădinarul castelului.

Am fost de curând internat într-un spital, pentru o intervenţie chirurgicală, și m-am gândit foarte des la dvs. Ceea ce am trăit acolo este de neuitat.

Bolnavii merg la toaletă cu capacul de WC în mână. La întoarcerea în salon îl iau din nou cu ei, ca să nu se fure, și îl ascund sub pat. Hârtia igienică nu rezistă nici ea mai mult de câteva minute, ceea ce are consecințe directe asupra culorii pereților cabinei.

Unii și-aduc de acasă și așternutul pentru pat, tacâmuri și veselă, mâncare, medicamente, seringi de unică folosință, tifon pentru bandaje. În curând își vor aduce și patul, și stativul pentru perfuzii, și asistenta medicală, și femeia de serviciu. Sunt antrenați pentru asta, întrucât încă de pe acum plătesc din banii lor asistenta medicală și femeia de serviciu pentru orice (chiar și pentru deschiderea ferestrei, dacă ei nu se pot da jos din pat).

Am mâncat și eu o dată din mâncarea spitalului. Supă de pui fără pui și pilaf de pui tot fără pui. Cele două farfurii de plastic, una cu o zeamă incoloră și alta cu o pastă albicioasă, mi-au fost aduse fără lingură și furculiță. La protestul meu, aducătoarea mâncării mi-a șoptit conspirativ: „Vă fac eu rost de lingură și furculiță!”, și chiar mi-a făcut, după care mi-a arătat semnificativ buzunarul halatului ei (cândva) alb.

Portarii nu sunt angajații spitalului, ci ai unei firme de pază. Drept urmare, au o independență totală. Joacă ore întregi table, iau șpagă de la medici ca să le dea voie să parcheze în locurile rezervate pentru medici și cer un fel de taxă de protecție persoanelor care vin să-și viziteze rudele bolnave.

Am avut norocul să fiu operat de un chirurg faimos, X. Cu câteva minute înainte de a intra în sala de operație, și-a făcut apariția în salon un tânăr îmbrăcat în halat alb, care mi-a spus: „Sunt mâna dreaptă a lui X”. I-am răspuns că mă bucură această veste, dar el m-a admonestat: „Chiar nu înțelegeți?!”. Și am înțeles. I-am spus soției mele să scoată din poșetă încă 500 de lei, așa cum îi dădusem și anestezistului. În anticamera sălii de operație, m-a oprit o doamnă îmbrăcată și ea în halat alb: „La sala de reanimare eu o să mă ocup de dvs. O să fiți pe mâinile mele…”. I-am spus că sunt îmbrăcat în halatul spitalului și n-am la mine nici acte, nici chei și nici bani. „Și apoi – am adăugat − acum sunt cu mintea la operație… Dar sunt un om de onoare, vă plătesc după...” N-am convins-o. „După – mi-a spus ea sentențios – lumea uită.” „Și ce să fac? am întrebat-o eu. Soția mea tocmai a plecat.” „Alergați după ea!”

Ceea ce am și făcut. Ar fi trebuit să mă vedeți, domnule ministru, cu halatul îmbrăcat pe corpul gol, neîncheiat, alergând către liftul în care tocmai intra soția mea!

P. S. Chirurgul nu mi-a cerut niciun ban. Stă de dimineața până seara în picioare și operează, cheltuind din viața lui ca să salveze viețile altora. Este o victimă a dvs., ca și mine, domnule ministru!

P. P. S. Insist: mergeți la mănăstire!

Publicat în revista AC, nr. 15

Loading...

Comentarii

+