Nicio legătură cu situația din Ucraina

de Spartakus , 16 mai 2014

Pe vremea când am făcut eu armata (în 1972), se dădea mare importanță învățării pasului de defilare. Soldații din fiecare pluton, aliniați perfect, cu arma ținută în diagonală la piept, pășeau rar și ferm, ridicând fiecare picior până la 90 de grade față de pământ. Imaginea de ansamblu era impresionantă, făcându-te să te gândești la un vehicul indestructibil, compus din trupuri umane, care înainta calm și impetuos.

Am întrebat atunci, cu umor, de ce trebuie să învățăm atât de bine pasul de defilare, când mai realist ar fi fost să învățăm să fugim și să ne ascundem. Urma oare să intrăm ca o forță de ocupație (salutată de populație, așa cum se întâmplă de obicei) în capitalele unor țări învinse de noi? Sau era cazul să ținem seama de tristul adevăr că va trebui să rezistăm eroic unor invadatori superiori nouă din punct de vedere militar?

N-am primit un răspuns pentru că nu existau instrucțiuni în legătură cu răspunsul care trebuie dat unei asemenea întrebări…

Dincolo de această tăcere cu substrat politic, eu n-am găsit nimic demn de disprețuit sau persiflat în armată. Mi s-au părut ridicoli mai degrabă câțiva colegi ai mei sclifosiți, care se tot plângeau că armata e grea. Păi, cum să fi fost, ușoară?!

Ofițerii, inteligenți și bine pregătiți, aveau și umor. Când simulam acțiuni de apărare a populației civile împotriva unor bombardamente, ne imaginam întotdeauna că avioanele sau rachetele purtătoare de bombe vin dinspre nord-est, dar nu, Doamne ferește, pentru că ne-ar fi atacat Uniunea Sovietică, ci pentru că avioanele venite din Occident ar fi depășit, din greșeală, granița noastră din nord-est și s-ar fi întors să ne bombardeze capitala!

Eu am învățat repede să trag cu pistolul, fapt care mi-a folosit și în timp de pace. La un concurs de tir de acum câțiva ani organizat de primarul Neculai Onțanu pe un poligon militar, am luat locul I la bărbați (culmea este că soția mea, care în viața ei n-a mai folosit o armă de foc, a luat cu acel prilej locul I la femei). Apoi, m-am remarcat, acum, la bătrânețe, organizând eu însumi concursuri de tir la mine în livadă și câștigându-le pe toate, împotriva unor adversari mult mai tineri decât mine (am un pistol cu CO2 și permis pentru el). Singurul care m-a învins vreodată, la diferență însă de numai un punct, este Adrian Cioroianu.

O probă dificilă era, pe vremea când făceam eu armata, să sapi în cinci minute, cu o cazma de campanie, o groapă în care să te poți adăposti complet, fără să lași nicio parte a corpului afară. Vai de cei corpolenți ca mine!

În toată unitatea militară (nu spun care, secret militar!), era o singură femeie, o bucătăreasă grasă, cu un neg pe față și cu dinți mari și rari. La început am considerat-o cu toții hidoasă. Dar, din cauza abstinenței prelungite, am început cu timpul să o găsim atrăgătoare. Spre sfârșitul stagiului aveam cu toții vise erotice cu ea și eram fericiți dacă, atunci când ne punea mâncare, cu polonicul, în farfuriile de tablă, ne atingea din întâmplare mâna.

Exista prin apropiere, într-un sat, și o prostituată, supranumită „curva militarilor“. Ea avea un picior de lemn, care nu-i inhiba însă de loc pe vizitatorii ei. Se crease tradiția ca fiecare client să-și scrie numele (eventual și scurte comentarii) cu pixul pe piciorul de lemn, care ajunsese să arate ca registrul în care își notează impresiile vizitatorii unui muzeu.

Comentarii

+