Omul păcălit de lume

de Cătălin Marin , 02 ianuarie 2017
Omul păcălit de lume

Societatea îmi pare a fi un balaur hrănit cu frustrare și alimentat cu invidie. Scenariul lui Cain și Abel a fost ușor sucit între timp. În loc să își ucidă fratele, Cain se sacrifică pentru a-l întrece. Totul e o competiție extraordinară pentru obținerea resurselor celuilalt. Comunismul a anulat competiția prin muncă, dar nu și competitivitatea generală. Nevoia omului de a fi mai presus decât alt om a început să se manifeste sub alte forme, prin câștigarea favoritismelor sistemului, de-aici partizanatul cretin și turnătoreala grețoasă. Discutam cu diverse persoane și am descoperit că această concurență jenantă a pătruns astăzi inclusiv în mediile academice, în întreaga lume. Frustrarea este un motor deosebit de puternic, fiindcă are la bază o teamă. Invidia e un sentiment pe care n-am putut niciodată să-l percep. De aproape un an mă strădui să scriu o povestire scurtă despre invidie și nu-mi iese de nici un fel. Am avut și eu cândva această teamă dătătoare de frustrare, aveam vreo 23 de ani și m-am temut că aș putea crede despre mine lucruri care nu sunt adevărate, așa că m-a prins un avânt dement în care munceam ca disperatul. Concluzia a fost că într-adevăr sunt atât de deștept pe cât mă cred, dar pretențiile de consecvență pe care le am de la propria persoană sunt absurde. Am observat la mine în timp că sunt combativ nu competitiv. O ilustrare ar fi diferența între boxeri și atleți. Primii se bat, ceilalți se întrec. E o diferență de nuanță destul de mare. N-am vrut niciodată să am ce au alții, cumva și pentru că nu percep noțiunea de proprietate ca toată lumea, dar și pentru că nu am nici cea mai mică predispoziție spre a mă simți în minus. În prezent de exemplu, nu simt la nivel profund nici o lipsă apăsătoare. Da, aș vrea mai mult timp, mai multă energie, mai multe idei și multe alte lucruri pe care nu le poți sporii prin voință. Nu văd mare lucru în a fi "cel mai bun", fiindcă nu pot ignora costurile. Are rost să renunț la foarte mult timp pentru foarte mulți bani? Are rost să renunț la informatică pentru literarură sau invers? Are rost să renunț la a fi specialist pentru a fi antreprenor? Are rost să renunț la mâna stângă pentru urechea dreaptă? Oamenii fac asta, renunță la mâna stângă, dacă moda îi preamărește pe cei cu urechea dreaptă. În secolul ăsta trăim moda succesului, și asta n-ar fi nimic dacă am înțelege că succesul e o iluzie. Ne ducem viața pe credit, fiindcă secole de religie ne-au învățat că trăim pe datorie, achitabilă în viata următoare (în Rai sau în câine, depinde).

Pentru omul modern, școlit laic, mântuirea nu mai reprezintă un deziderat. Cultura religiei protestante s-a vârât ușor pe sub pielea ateului plin de sine, astfel promisiunea religioasă a mântuirii prin efort, a luat forma visului american. Succesul e noua mântuire, iar răsplata e chiar aici, dacă te sacrifici suficient. Aceeași Mărie, cu altă pălărie, amărâților școliți degeaba. Cultura orientală a metempsihozei a cuplat Nirvana la sistemul succesului. China exploatează fondul Confucianist al poporului, iar vestul profită la maxim. Marea masă a omenirii e angrenată prin sistemul câinelui ținut flămând, cu diverse abordări asupra sursei foamei. Dacă te simți sătul ți se pare, uite această nouă flămânzenie, pe care toți au astâmpărat-o, mai puțin tu. Fiindcă mi-a trecut prin cap în zbor "deșertăciunea deșertăciunilor" am investigat ulterior Eclesiastul și n-am putut să nu mă întreb de câte ori l-o fi citit Sartre. E acolo o argumentare continuă contra scopurilor vieții. Totul e deșertăciune fiindcă toate drumurile duc la moarte, iar tu om, nu vei cunoaște niciodată ce se petrece pe urma ta, dacă moștenirea îți va fi agonisită sau risipită, dacă vei fi uitat au ba, mai cu seamă fiindcă dincolo de moarte nu mai există posibilitate de cunoaștere. Nu-i vorba despre împăcarea cu angoasa lipsei de sens și nicidecum nu se argumentează inutilitatea vieții. Deșertăciunea argumentată acolo este aceea de dincolo de viață, unde totul e deșertăciune. A-ți pune visele și ambițiile dincolo de viață, e absurd. Până și înțelepciunea este fără sens, fiindcă și prostul și nebunul și înțeleptul ajung în același pământ. Tot ce îți rămâne de făcut e să te bucuri de ceea ce ai și de munca ta, fără a căuta rost înafara lucrurilor în sine. Muncești pentru a te bucura de muncă, nu pentru a te bucura de succes și nicăieri n-am găsit vreun îndemn la a te bucura de aprecierea celorlalți. Autorul nici măcar nu catadicsește să spună că validarea socială ar avea vreun rost, deși înșiră deșertăciunea unei serii interminable de lucruri și concepte. Este oare un progres că după mai bine de 2000 de ani, am ajuns să dăm sens unei chestiuni pe care strămoșii noștri, primitivi am zice, nu o considerau demnă de luat în seamă? Suntem atât de păcăliți de școli și media încât impresia deșteptăciunii noastre ne transformă în ignoranți. Suntem îndreptățiți să blamăm societatea pentru neajunsurile noastre, dar numai până la un punct în care este obligatoriu să fim sinceri, nu depunem suficient efort pentru a înțelege rostul nostru în propria viață și în viața celorlalți. Prostia sau înțelepciunea n-au nici rost, nici scuză. Cât timp concurăm pentru fericire, n-avem nici o șansă la ea. Se spune că iarba e mereu mai verde în curtea vecinului, dar cine a spus că "mai verde" înseamnă mai bine pentru tine?

Comentarii

+