HomeSocialŞcoala te învaţă cum să NU fii prost -...

Şcoala te învaţă cum să NU fii prost – episodul pilot secund. Prâslea-cel-voinic şi merele de aur

Dragi copii, recunosc că în decursul episodului pilot prin care încercam să combat hidra bicefală Mazilu-Tudor, cea pusă pe denigrat frumuseţea poveştilor româneşti, am fost puţin luat de val, căzând finalmente la o oarecare coabitare cu făptuitorii. Pun asta nu numai pe seama faptului că aveam televizorul deschis şi vorbea Băsescu, ci şi pe selecţia nu tocmai potrivită a exemplului ales. “Punguţa cu doi bani” este, aşa cum o şi arată titlul, o piesă măruntă a literaturii de inspiraţie folclorică. A fost scrisă de un om cu probleme comportamentale şi care, ca preot, şi-a părăsit nevasta, a tras cu puşca în ciorile de pe turla bisericii şi a băut în cârciumă ca Setilă din istoriile sale. Vreau să revin cu un basm autentic, venit pe filiera celui mai important băsmuitor din literatura naţională, Petre Ispirescu: “Prâslea-cel-voinic şi merele de aur”. Voi proba fără putinţă de tăgadă că orice minor obligat de şcoală să lase puţin free porn-ul în favoarea acestei povestiri nu are decât de câştigat în ce priveşte capacităţile intelectuale; cu riscul ca dictatorul băsist Mazilu să mă dea afară de pe site, dar nu pot asista indiferent la masacrarea prin băşcălie a minunăţiilor noastre populare.

Aşadar: A fost odată ca niciodată etc. Chiar astfel scrie unde am recitit online eu basmul, autorul postării fiind, ca şi mine, nerăbdător de a intra în miezul acţiunii. A fost, deci, un împărat mare şi puternic, neevidenţiat în naraţiune prin nicio culoare, să nu se interpreteze politic; îi vom spune, simplu, Împăratul-Incolor. Ca orice împărat, avea o mulţime de palate, averi şi pământuri, fără să fie investigat de vreo Comisie Parlamentară; pentru că în vremurile acelea mirifice nu exista Parlament, iar mare proprietar nu era decât împăratul prin default. El avea şi o grădină unde creştea un soi rarisim de măr, care făcea mere de aur. Aflăm că, deşi împărat atotputernic, nu ajunsese să mănânce niciodată din merele coapte, pentru că le fura noaptea cineva exact când lingourile cu codiţă dădeau în pârg. Mi-e neclar, deocamdată, cum se pot coace nişte mere din aur şi, mai ales, cum ar proceda acela care ar vrea să se înfrupte la propriu din ele. N-am să fac greşeala din episodul pilot să înţeleg ca Vanghelie, aşa că am să consider chestia o metaforă, al cărei miez o să-l descifrez altădată, când o să avem cu toţii timp şi chef.

Fenomenul dispariţiei merelor era chiar mai ciudat decât cel al evaporării flotei româneşti fără să fi trecut prin triunghiul Bermudelor. Deşi suveranul îşi punea cei mai destoinici oşteni să păzească obiectivul, comoara dispărea invariabil şi fără urme. Ritualul i-a făcut pe fiii împăratului (trei, ca în orice familie de basm împărătească) să se sesizeze din oficiu şi să ia personal problema în mână. Cum fiul cel mare avea, normal, prioritate, a fost primul aşezat la pândă; ea (pânda) a durat o săptămână, cu somn de voie ziua şi neodihnă în timpul nopţii, precum fotbaliştii de succes din campionatul de astăzi, să vă faceţi o idee. În ultima noapte de priveghi, îl apucă pe fiul cel mare o moleşeală irezistibilă, de ziceai că era Cristi Tănase la două minute după intrarea în teren. Când s-a trezit, pe la ora la care basmele răuvoitoare afirmă că se scoală Împăratul Senatului, ia merele de unde nu-s. Nu insinuez aici vreo simbolistică, în sensul că povestea ilustrează ce i s-a întâmplat prezidenţiabilului Antonescu, autorul nefiind rudă cu hoţii de mere aurite din social-democraţia actuală. Neajunsul a fost că personajele au fost nevoite să mai aştepte un an, până la următorul rod al livezii, pentru a intra în cursă fratele mijlociu. Pe scurt, ca şi în basmul original, acesta a păţit exact acelaşi lucru, adormind şi el în postul de sentinelă.

A venit rândul lui Prâslea să-şi încerce norocul, deşi nimeni nu aştepta asta, el fiind considerat, ca orice prâslea, mic, prost şi nevolnic. Scuze, le-am făcut iar, din neatenţie, jocul denigratorilor, să folosim termenii autentici rostiţi de împărat: mucos şi nesocotit. Nu-i aşa că sună altfel, domnule Mazilu? Mai luăm un shortcut, să nu adormim şi noi în fundul grădinii academice: a trecut încă un an şi pomul a înflorit frumos şi mai roditor ca niciodată. Deşi împăratul admira noul look al arborelui, se căia că nu l-a tăiat şi merele urmau să ajungă din nou în proprietatea misterioşilor delapidatori. Prâslea îşi luă cărţi de citit (atenţie, copii, la caracterul educativ al poveştii şi faceţi la fel, mai lăsaţi Androidul din mână!), arcul cu tolba plină şi două ţepuşe; asta pentru că, în pofida desconsiderării celorlalţi, s-a orientat deştept, folosind ţepuşele fixate în pământ pe post de energizant: în caz de aţipeală, s-ar fi înfipt în ţepuşe, cu urmările bănuite. Într-una din nopţi l-a atins şi pe el moleşeala aceea stranie, dar ţepuşele şi-au făcut datoria cu prisosinţă. Fapt ce i-a permis să sesizeze un fâşâit în pom şi să tragă la întâmplare cu săgeţi, până s-a auzit un geamăt.

Acuma, lăsăm puţin deoparte firul poveştii şi sfătuim orice copil, beizadea sau nu, să nu procedeze la fel în grădina casei; o fi proprietatea lu’ tac’su acolo, dar asta nu-i dă liber să tragă cu arcul sau pistolul cu bile la întâmplare, să omoare pe cineva, fie el şi hoţ. Ăsta nu-i un comportament de indus tinerilor, mai bine să le povestim despre suedezul condamnat pentru că, nereparând acoperişul casei, s-a rănit serios hoţul în cădere. Unde mama naibii ajungem dacă ne facem singuri dreptate în curtea proprie şi nu asigurăm spărgătorilor toate condiţiile, că oameni sunt şi ei, cu drepturile lor?! OK, mă redresez acum, deja hoţomanii defăimători ai poveştilor îşi dau coate. Ideea e că împăratul şi-a văzut visul cu ochii, bucurându-se pentru prima dată de preţioasele fructe. Boşorogul trebuie că avea implanturi dentare din oţel vidia, dar îşi permitea, în pana mea, la banii lui. Cu toate astea, Prâslea nu era mulţumit; el fiind aşa, un fel de precursor al DNA-ului, voia să ia urma intrusului. Nici nu trebuia să fii vreun detectiv, infractorul având grijă să marcheze cu sânge tot traseul lui după eşecul loviturii. Mă gândesc că şi un cititor tâmpit al acestor baliverne nu ar fi făcut aşa ceva, să sângereze abundent şi neglijent, că ar fi ajuns repede ca Justin Bieber. Să trecem peste amănunte, dâra ducea la o prăpastie, iar prăpastia spre alte tărâmuri, neaflate sub jurisdicţia Împărăţiei; cam cum ar vrea Tőkés în Harcov, să dea Vadimii în prăpăstii numai cu paşaport şi viză de la Budapesta. Hai că mă apucă toţi dracii, Transilvania – pământ românesc!! Cui nu-i convine, să-şi pună conservele sub şaua calului şi s-o taie spre stepa natală! Oricum, nu despre asta era vorba aici, cred că ar fi cazul să folosesc şi eu o ţepuşă, să nu mai divaghez.

Prâslea pleacă în expediţie, însoţit de fraţii săi; vom afla ceva mai târziu, dar eu mă dedau la un spoiler acum, că tot acolo ajungem: mezinul se prinsese că frăţiorii ereau dujmani pe succesul lui şi voiau să-l piardă. Atunci, nu mă dumiresc eu, cum dreacu a acceptat el compania lor, beuse prea multe redbule expirate? Aşadar, copii, într-o situaţie similară să nu faceţi ca tăntălăul de Prâslea! Uite, am făcut rost de încă o povaţă cum să nu fii prost, domnilor Mazilu şi, sanchi, Tudor. Ajunşi la marginea prăpastiei, cei doi fraţi mai mari votează între ei, stabilind că, în acest caz, ordinea obişnuită din basme se inversează, Prâslea având prioritate din toate părţile la coborâre. Mezinul ajunse pe tărâmul celălalt, environment arătând ca un fel de antimaterie, totul fiind acolo altfel întocmit. Nu ni se dau amănunte cum “altfel”, dar cred că nici pe autor nu prea l-a dus capul, să fim noi derutaţi după modelul modelelor siliconate din clickuri în faţa almanahelor. Să nu insistăm, căci Prâslea tocmai s-a întâlnit cu o fată frumuşică, deşi noi ne-am fi gândit la urâtaniile mutante din jocurile video. Ea îl pune în cunoştinţă de cauză: acolo era moşia a trei fraţi zmei, care le răpiseră pe ele, trei surori, şi căutau să le convingă să le fie neveste.

Nu pot să trec chiar aşa, băgat de tot în ceaţă, şi peste asta: de ce scula lui Hector toate trebuie să fie numai în număr de trei în poveştile noastre, n-am să înţeleg niciodată. Cred că până acolo ştiau să numere autorii populari de la care a copiat chiulangiul de Ispirescu, de parcă nu putea să aleagă şi alte unităţi, doar nu juca numărul lui preferat la 6 din 49. Spuneţi, măi anonimilor, şi patru, cinci, şapte virgulă patru, sau cum v-o mai veni vouă în cap, că nu e sex în trei în basmele naţionale, cum zice Prinţul că îi place bozgoroaicei Nemeş! OK, asta se cenzurează, rămâne doar pentru copiii 18+. E momentul când trecem la acţiune hard, prea se moleşise scenariul, de ne lua aţipitul pe toţi. Apare (singur) buzduganul primului zmeu şi se aşază în cui. Băi, fugi cu ursul d-acilea, ce, era dronă americană?! Prâslea lansează înapoi racheta ghintuită, nimerindu-l în umeri pe zmeul aflat nu se ştie pe unde. Asta să i-o spună Ispirescu lu’ Mutu, după ce-a tras pe nas până i-a aţipit zmeul! Evităm din nou detaliile, proprietarul soseşte la domiciliu şi, găsindu-şi gagica împreună cu altul, sare la bătaie, lăsându-l, totuşi, pe nepoftit să aleagă armamentul. Prâslea se hotărăşte, sportiv, la lupta dreaptă cunoscută drept trântă de tot poporul, în afara celui din Ruginoasa.

Confruntarea e destul de scurtă, fiind zmeul unul care nu prea le avea cu sala şi, după ce reuşeşte un procedeu ce îl bagă pe Prâslea în pământ până la glezne, el ajunge fixat până la genunchi, situaţie ce-i permite adversarului să-i taie capul cu sabia. Carevasăzică, au stabilit de la bun început că diferendul se va rezolva prin “luptă dreaptă”, iar personajul zis pozitiv încalcă grav regulamentul şi fair-playul minim. Frumos exemplu dat celor mici, băi Ispireştilor! Şi lumea e convinsă azi că shooterele îi fac pe copii violenţi, nu istoriile voastre jenante! Nu vreau să spun mai mult, iar o să creadă ştiu eu cine că le dau dreptate. Fata îl roagă pe trişor să procedeze la fel cu ceilalţi doi zmei şi să le salveze şi pe surorile sale. Adicătelea, cum să le “salveze”? Am văzut că zmeii nu abuzaseră de ele, încercând să le convingă cu vorba bună la căsnicie şi oferindu-le tot confortul, în locuinţe unde până şi o ghioagă se comporta inteligent şi telecomandat. Să vă zic ce urmează după ce voinicul îl lichidează şi pe următorul zmeu, cu aceeaşi metodă incorectă. Cică Prâslea, înainte de a-l căuta şi pe al treilea, “o săptămână întreagă se desfătă împreună cu amândouă fetele”! Alooo…nea Petrică, matale îţi expui fanteziile erotice pe aici, sau spui basme pentru minori?! Cum povestea sulei lui Creangă ai rămas minor în literatura română, cu aşa poveşti deocheate?!?

Nici nu cred că trebuie să mai numim personajul nostru “Prâslea”, la calităţile titus-oţelite dovedite din plin. O lăsăm aşa pentru că suntem la şcoala pentru copii şi îl urmărim pe descurcăreţ îndreptându-se spre domiciliul ultimului zmeu de pe listă. Ăsta era, de fapt, zmeul cel mic şi hoţul merelor din grădina Incolorului, reflectându-se urmările în palatele de aur pe care le înălţase, mai falnice şi decât cele ridicate de bugetarii români după ce ajung pe funcţii împărăteşti. Aici are un scurt chat (nu video, măgarilor, am trecut de faza cu desfătarea!) cu a treia fată, căreia îi promite s-o “elibereze” ca şi pe surorile sale. Abia ce-şi dădură emoticonul de încheiere, că şi apăru buzduganul teleghidat şi se aşeză disciplinat în rastel. Prâslea îl înşfăcă şi îl expedie cu dibăcie, lovindu-l pe zmeul aflat undeva la mare depărtare drept în piept. Măi, dacă mucosul ăsta era inspirat şi ar fi tăiat-o repede spre tărâmuri americane cu buzduganul ăla de mare precizie, se umplea de bogăţii ca-n poveşti şi ajungea un Prâsley hărţuit sexual de toate bunăciunile hollywoodiene. Da’ ce pretenţii să ai de la un ţăran carpatin, fie el şi odraslă de barosan.

Lovitura cu buzduganul l-a înfuriat cumplit pe zmeu, care, aşa convalescent cum se afla după săgetatul din grădină, era totuşi cel mai tare dintre zmeii cunoscuţi. Cei doi se învoiesc tot la luptă dreaptă; întâlnirea se întinse pe întreagă durata zilei fără vreun avantaj pe tabelă pentru vreuna din părţi. Spre seară, având nevoie combatanţii de rehidratare, îi cer amândoi fetei apă, promiţându-i fiecare că o va lua de nevastă. Păi dacă a ajuns basmul să-şi găsească rezolvarea în soluţia aleasă de o femeie, eu propun să vă băgaţi paloşul în educaţia făcută de ispireşti: asta e ca şi cum a-i pune-o pe Senzuala să aleagă între Brad Pitt şi Danny DeVito; poate să-i dea piticul clasă de joc cale de zece Oscaruri, că tot de crăcile bradului se vor agăţa toate ţâţoasele planetare. Ce să o mai întindem, fata îi procură revigorantul necesar prâslei şi acesta îşi bagă preopinentul în pământ până la genunchi; cu o ultimă tresărire de orgoliu, zmeul se încordează şi îl îngroapă pe voinic până la brâu. Reviriment cu totul insuficient, deoarece hăndrălăul îşi umflă bicepşii şi zmeul ajunge aproape ca Elodia, afară rămânându-i numai capul. Taman bine pentru ca să rămână fără el, Prâslea aplicând acelaşi procedeu tăios, nespecificat în regulamentul iniţial.

Văzându-se libere, fetele îl iau în braţe şi-l sărută pe erou, promiţându-i că de acum încolo le va fi “frate”. Asta ar fi trebuit să-l lumineze pe papagal ce înseamnă să te încrezi în promisiunile unor femei, dar el era, cum bănuia şi tătâne-său, prea prost ca să sesizeze nuanţele. Cei trei se îndreaptă spre locul de evacuare, unde domnişoarele sunt extrase cu frânghia de fiii împăratului rămaşi afară. Prâslea care, aşa cum am menţionat, se prinsese (surprinzător) de intenţiile lor, leagă de frânghie o piatră acoperită cu o căciulă, dovadă că orice prost devine mai puţin prost când umblă prin poveşti româneşti. Fraierii dau drumul frânghiei, rămânând convinşi că au scăpat de concurenţă şi s-au procopsit cu trei gagici la doi holtei. Fraţilor, eu m-am plictisit deja de lălăială, aşa că o scurtez ca Prâslea pe zmei. Voinicul iese din zona nasoală cu ajutorul unei “zgripsoroaice”; pe vremea aceea termenul nu era atribuit persoanelor feminine căsătorite, ci unui soi de pasăre uriaşă, bănuiesc eu că Pterodactylus, în termeni de Wikipedia. Dar nu e cazul să plusăm, copilaşii împuşcă şi spintecă orătănii din astea cu legiunile în atât de educativele poveşti video contemporane.

Credeţi că, odată ieşit în lumea materială normală, Prâslea se duce pur şi simplu să tranşeze problema în faţa familiei şi să dea de pământ cu fraţii trădători? Ei, aş, că nu o fi evoluat brusc, după zborul cu pterodactylul! El află că indivizii le-au făcut deja de petrecanie surorilor celor mari, iar mezina, rămasă neînsoţită, îi pusese Incolorului o condiţie pentru măritiş: să i se facă rost de o furcă având caier şi fus de aur, care să toarcă de una singură, pentru că aşa avusese în palatul automatizat al zmeului. Carevasăzică, deja regreta confortul pierdut; dar cine buzduganele zmeilor să mai înţeleagă şi să mulţumească o femeie?! Auzind cerinţele, Prâslea se angajează la argintarul ce primise comanda de la împărat, cu specificarea tăierii capului în caz de neonorare, aşa încheindu-se pe atunci contractele de Stat; cutumă pierdută, din păcate, în secole de evoluţie. El îi face rost acestuia de dispozitiv, scoţându-l dintr-un măr fermecat pe care-l luase din palatul zmeului cel mai înstărit. Tot zmeul, săracul, să rezolve postum şi problema asta! E clar că fata nu e mulţumită doar cu o furcă, ea neavând de gând să se mărite numai ca să-i facă respectivului pulovere şi izmene de lână. Aşa că solicită şi o cloşcă însoţită de pui din aur, că de argint îi stăteau fufei în gât şi se făcea de cacao în faţa colegelor din palat. Argintarul primeşte noul angajament, cu aceleaşi prevederi contractuale, şi începe să-şi redacteze testamentul; numai că tot Prâslea îl va scoate şi acum din încurcătură, executând întocmai proiectul.

După umila mea părere, mărul ăla miraculos era o imprimantă 3D, confirmându-se convingerile dacologilor noştri că străbunii purtători de pileus sunt descoperitorii de fapt şi de drept ai principiului. Împăratul e uimit de rapiditatea şi acurateţea lucrării, cerând să-l vadă pe meşter. Aşa ajunse Prâslea să se întoarcă la Palat şi să fie recunoscut; de parcă nu putea, prostu’ împărăţiei, să intre direct pe poartă şi să ne scutească pe noi de atâta polologhie! Finalul e de tot hândelul, Prâslea propunând ceva în genul probei apei pe vremea Inchiziţiei: el şi fraţii săi să tragă cu arcul în sus şi Dumnezeu să hotărască cine e nevinovat. E de la sine înţeles că săgeţile fraţilor li s-au întors drept în căpăţâni, iar cea a lui Prâslea căzu în faţa lui. Eu, dacă aş avea toate datele corecte ale zilei respective, gismentul şi viteza vântului, aş demonstra indubitativ aiureala lui Ispirescu şi improbabilitatea absolută ca traiectoria să fie identică pentru ambele încercări. Dar o las baltă, că abia aşteptam să se termine dracu’ o dată şi să trăiască ăia fericiţi veacuri până la adânci bătrâneţi; de parcă ar fi o mulţumire să trăieşti ca prostu’ atât amar de vreme alături de o babă, fără să dai mereu refresh ca Irinel la conţinutul aşternutului.

Să recapitulăm: trei cetăţeni, aflaţi la casele lor superdotate şi zmei-paralei în toate cele, se văd atacaţi pe proprietăţi de un zdrahon fără minte multă, pentru o singură vină: unul dintre ei recolta merele unui copac aflat pe proprietatea altcuiva. Culesul din pomii vecinilor nu a fost niciodată incriminat juridic în România, fiind chiar, prin veacuri, o necesitate istorică. Hoţii de prune, caise şi corcoduşe din ogrăzile străine au ajuns celebri în literatura română. Un călător englez prin Transilvania secolului 19 scria că pentru valahi era ceva de neînţeles interdicţia de a te căţăra în livezile celorlalţi, roadele fiind lăsate acolo de Dumnezeu la dispoziţia tuturor. Hai să zicem că, odată cu beleaua aderării la UE, putem considera că respectivul zmeu ar fi fost pasibil de o amendă; dar, de aici până la tăierea capului e cale lungă prin Codul Penal. Cei trei zmei, totalmente corecţi în relaţiile cu cele trei surori, pe care vor să le ia de soţii cu acte în regulă şi dotări corespunzătoare din orice punct de vedere, sunt asasinaţi prin înşelăciune de haidamacul numit la mişto Prâslea. În familia “personajului pozitiv”, fraţii se urăsc de moarte între ei, iar tatăl e un latifundiar cu averi nesimţite şi greaţă în faţa perspectivelor democratice. Şi atunci, întreb eu, unde sunt învăţămintele folositoare copiilor şi dezvoltării inteligenţei acestora? Înţeleg că, dacă eşti beizadea, stai bine cu muşchii şi defazat cu capul, ai tot dreptul să intri în casele altora, să le iei gâtul, obiectele de preţ şi femeile. Şi pentru asta m-am întins eu pe kilometri de poveste, semeţindu-mă la boss fight cu Şeful Mazilu şi riscând să fiu decapitat în luptă nedreaptă. Copii, lăsaţi-vă de poveşti! Băgaţi-vă la un Call of Duty, şi nu uitaţi: aim for the head, always!

BREICHING NIUZ

spot_img

Caricatura zilei

spot_img
spot_img

Articole asemănătoare