Școala te învață să fii prost (Scurtă poveste despre caracterul dăunător al poveștilor populare)

de Dan Mazilu , 18 februarie 2014
Nevoia il invata pe om. (foto emaramures.ro)

I-am ieri citit o poveste uneia dintre fetele mele. Am găsit-o într-o carte autorizată de Ministerul Învățământului, deci e „oficială”, are girul Forului Superior. Povestea asta conține atâta stupizenie și sfaturi proaste pe centimetrul pătrat de hârtie, încât nu cred că exagerez când spun că, impunând astfel de cărți, școala este un anturaj prost pentru copii și prima grijă a unui părinte responsabil ar trebui să fie aceea de a-l ține departe de manuale.

Observație preliminară: povestea („Nevoia îl învață pe om”) s-a dovedit la origini, după o scurtă căutare pe net, o poezie de Anton Pann. Cineva a luat versurile lui Pann, le-a transformat în poveste, a pus două poze și gata cartea. Fără să scrie pe undeva că are la bază o poezie de Pann. Noua generație de plagiatori e pe băncile școlii, deja înscrisă la doctorate.

Hai să vedem povestea. Un țăran sărac are un băiat. Nu și nevastă. Țăranul, pentru a supraviețui, taie lemne din pădure și le vinde în sat. Carul peizanului e vechi și se strică mereu. O dată, când țăranul revine acasă cu întârziere, copilul (care în carte e reprezentat cățărat într-un copac) îl întreabă dacă iar  i s-a stricat atelajul. „Da”. „Și cine ți l-a reparat?” „Păi, Nevoia”.

După o vreme, se întoarce roata. Acasă rămâne tatăl bătrân, la pădure se duce copilul. Cu același car deșucheat. Care, evident, când ajunge „în locul rău”, se strică. Copilul se dă deoparte, lasă cușma pe ceafă și începe să fluiere. Strategia asta muzicală nu repară carul, așa că se apucă să strige „Nevoie, nevoie, ajută-mă”. Dacă ar fi înțeles  limba românească, fauna pădurii s-ar fi căcat pe ea de râs. Într-un târziu, cu bojocii iritați de urlete, copilul înțelege că unica lui șansă este să repare singur carul. Pann spune: „potrivit, nepotrivit/ Bine, rău a isprăvit”.  Dă-o dracului de calitate, e suficient dacă „merge ș-așa”.

Într-un târziu băiatul ajunge acasă, unde e întâmpinat de tatăl hâtru, care îl întreabă cum s-a descurcat.  Flăcăul fătălău mărturisește că nu l-a ajutat nicio Nevoie, s-a descurcat singur. „Ba”, zice țăranul, probabil mândru de cât de pontos îl duce capul să fie, „nevoia te-a învățat. Dacă nu era ea, nu știai să repari carul”. The End.

The End pe dracu`.

Ce învață copilul meu din porcăria asta de poveste cu pilde.

Unu la mână: mama e absentă. Poate e în Spania, la căpșuni, poate e angajata unui bordel, poate a dat colțul. Unde e mama? Dacă te întreabă copilul chestia asta trebuie să minți: „e la magazin, s-a dus să cumpere jucării pentru copil”. S-a dus pe dracu, poate e moartă de beată în vreun șanț. În fine.

Ce face tata? Se duce în pădure, taie lemne și le vinde sătenilor. Sunt lemnele lui? Ei, aș! Nu se pune problema asta. Sunt lemnele tuturor, deci oricine poa` să ia acolo, un buștean, o căruță sau o garnitură de tren. Dă-o dracului de proprietate, e un moft.

Ce face copilul? Stă în curte, puturos, abulic, indolent. N-are smartphone, c-ar posta pe Facebook, ar da like și ar șerui cu tovarășii de frecangeală. Așa, fără tabletă, trebuie să stea și să frece menta aiurea. Singura distracție e să-l vadă pe ta-su` revenind târziu, cu carul scârțâind, rupt, prăpădit. Căci carul tatălui se strică mereu. De fiecare dată când se duce la pădure i se rupe ceva. Din ce e făcut carul? Din lemn. Ce taie insul din pădure? Lemn. Deci material pentru reparații ar avea. De ce nu-și repară țăranul carul, dacă e singura lui șansă de supraviețuire? V-o zic eu: de putoare ce e. Și puștiul trăiește cu modelul ăsta în fața ochilor: dă-l dracului de car, știm că e un rahat, dar nu-l reparăm decât atunci când nu se mai poate. Altfel, dacă merge, chiar și târâș-grăpiș, e bun.

Copilul îl întreabă pe tată: „iar s-a stricat?”. „Aha”, răspunde stimabilul, sastisit. „Și cine ți l-a reparat?” „Nevoia”, răspunde bicisnicul. În loc să pună carul cu roțile în sus și să-l repare degrabă, implicându-l și pe copil în chestia asta, țăranul (țărănoiul, de fapt) se ține de miștouri. Auzi la El, l-a învățat Nevoia.

Evident, vine și vremea copilului să fure lemne din codru. Carul, același de generații, se rupe. „În locul rău”. Asta însemna vreo groapă adâncă, probabil. Pe care țăranul, în nerozia lui, nici de-al dracului n-a astupat-o, o viață întreagă. A preferat s-o ocolească sau să repare carul. Parcă-l aud: „da` ce, e drumu` meu? Da` de ce să-l repar eu, ce, sunt mai prost?”

Copilul, învățat de ta-su` ăla bou, se așează lângă car și începe să fluiere. Bagă o melodie, bagă alta, termină plailistul, probabil trage și vreo înjurătură; nimic, carul nu dă semne că s-ar repara singur. Apoi, sfătuit de măgarul ăla de ta-su`, se pune pe urlat: „Nevoie, vino, fă, să-mi repari caru`!”. Țipă un minut, o juma` de oră, câteva ceasuri. Nevoia, când ai nevoie de ea, nu vine nici de-a dracului. Nici pe vremea aia Nevoia nu locuia în pădure, ca să ajute toți prostălăii blocați pe drumul forestier. Într-un târziu, micul retardat înțelege că trebuie să repare carul singur. Ajunge acasă pe înnoptat, unde prostovanul cel bătrân îl înțelepțește: „ai văzut, mă, că te-a învățat Nevoia?”

Ei, cam asta învață copii la școală.

D-aia, când cade avionul în pădure, nu știe nici dracu` ce trebuie făcut. Pentru că toată lumea, de la pilot la pasagerii scăpați cu viață, așteaptă să iasă Nevoia din pădure și să-i scoată din impas.

Loading...

Comentarii

+