Pe vremea când eram tânăr și zvelt, aproape nicio fată nu se uita la mine. Acum, bătrân, gras și bolnav de inimă, am un surprinzător de mare succes la femei de toate vârstele. Succes tardiv și inutil, totuși – de ce să nu recunosc? − măgulitor.
Dacă mă gândesc bine, doamnele și domnișoarele care îmi strâng mâna discret sau mă privesc semnificativ nu sunt atrase cu adevărat de mine. Sunt atrase de ideea de literatură, pe care o reprezint. Am, pentru ele, o aureolă. La succesul meu au lucrat, de-a lungul secolelor, Shakespeare și Eminescu, Cervantes și Tolstoi (le mulțumesc pe această cale).
Și mai multe sunt însă cele care simulează că sunt îndrăgostite de mine, ca să le ajut să se afirme ca scriitoare. Pentru că am o anumită notorietate, iar la întâlnirile cu publicul sunt fotografiat și filmat și mi se cer autografe, ele mă consideră un personaj influent, care ar putea juca un rol decisiv în cariera lor.
După o conferință despre literatura de azi pe care am ținut-o la Iași (într-un amfiteatru plin de studenți), o studentă a venit la mine cu ochi strălucitori, mi-a cerut un autograf și m-a rugat să o iau cu mașina la București, ca să… petreacă măcar câteva ore cu mine. În mașină, după zece minute de tăcere, prin care voia să sugereze că este paralizată de emoție, mi-a spus sfioasă.
− Îmi dați voie să sărut mâna cu care scrieți?
Era foarte convingătoare.
Dintre multele întâmplări de acest gen, una mi se pare mai expresivă decât toate. În redacția în care lucram acum câțiva ani și-a făcut apariția, într-o bună zi, o fată frumoasă și timidă, mânată de un fel de hotărâre fanatică. S-a oprit în fața mea, fără să-i vadă pe ceilalți redactori din încăpere, și mi-a spus:
− Trebuie să vă aduc la cunoștință ceva important!
Colegii mei, dând dovadă de umor, au părăsit imediat încăperea, sub diferite pretexte, nu înainte de a-mi face, discret, semne de încurajare.
− Luați loc, domnișoară! Așa… Acum vă ascult.
Tânăra a spus pe nerăsuflate:
− Vă iubesc. Nu-mi pot imagina viața fără dumneavoastră.
− Nu sunteți prima…
− Știu, știu. Dar nimeni nu vă iubește ca mine.
− Sunt sigur, domnișoară, că simulați dragostea. Să admitem, ca ipoteză, că mă iubiți cu adevărat. Eu nu pot să vă fiu partener dintr-un motiv… tehnic. Dragostea presupune și unele abilități… sportive. Pe care… nu le mai am.
Vreți, de exemplu, să ne ținem de mână și să alergăm prin ploaie. Dar eu de mult nu mai pot să alerg, mă dor genunchii. Cu ce anume din corpul meu să particip la un moment romantic? Când eram tânăr îmi plăcea să stau pe o bancă în parc, cu iubita mea, și să ne apropiem fețele atât de mult încât să ne simțim reciproc atingerea genelor. Acum… am conjunctivită cronică și ochii mă dor la cea mai mică atingere. Dacă mă țineți de gât, țip, sufăr de spondiloză. Dacă vreți să ne sărutăm, nu pot s-o fac: cum să-mi ating eu gura ofilită, cu dinți tociți și îngălbeniți, de gura dvs., proaspătă ca un trandafir după ploaie? Iar dacă vreți să săriți peste toate aceste etape și să ajungeți cu mâna direct la chestia aceea glorificată de Ion Creangă în „Povestea poveștilor”… Sincer să fiu nu știu în ce stare de află… De ani de zile n-am mai văzut-o din cauza burții…
Credeam că domnișoara se ridică oripilată și pleacă. Dar ea a exclamat patetic:
− Doamne, cât vă iubesc!
Publicat în AC, NR. 23
